Serenadă

traducere din Victor Hugo

Când tu dormi lină, pură
Sub ochiul meu umbros,
Suflarea ta murmură
Cuvânt armonios,
Pe corp neacoperită
Lipsindu-ți vălul tău;
O, dormi, o, dormi iubită,
O, dormi, o, dormi mereu.

Când râzi, pe a ta gură
Amorul a descins,
Orice prepuitură
Deodată s-a și stins;
Zâmbirea ta-i ferită
De orice cuget rău;
O, râzi, o râzi iubită,
O, râzi, o, râzi mereu.

Când tu cânți, alintată,
Pe brațele-mi, la sân,
Auzi cum câteodată
Gându-mi răspunde lin;
Cântul tău resuscită
O zi din traiul meu;
O, cânt-a mea iubită,
O, cântă dar mereu.

Mănușa

traducere din Friedrich Schiller

Lâng-a leilor grădină regele Francisc așteaptă,
Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă.
Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună.
Pe balconul nalt se-nșiră dame-n veselă cunună.

Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din țâțâne
Și un leu iese în față, cumpătat, cu pasuri line,
Mult se uită împrejuru-i, cască lung, și a lui coamă
Scuturând-o, își întinde mușchii și s-așează jos.

Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă
Și dintr-însa se repede
C-un sălbatec salt un tigru, care când pe leu îl vede
Muge tare,
Coada roată o-nvârtește,
Scoate limba,
Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocolește,
Sforăie înverșunat,
Apoi mormăind se-ntinde
Lângă el.
Regele mai face-un semn,
Și pe două porți deschise
Se azvârl doi leoparzi,
Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se și aruncă
Peste tigru.
Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare ­
Leul muge,
Se ridică în picioare,
Fiarele se-nfiorează,
Și-mprejur, arzând de dorul de-a se sfâșia-ntre ele,
Se așează.

O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan
O mănușă, drept la mijloc, între tigru și-ntre leu;
Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătându-și joc,

Cavalerului Delorges:
„Dac-amorul ți-e fierbinte cum te juri în orice oară,
Să te văz,
Mergi, mănușa de-mi ridică!"
Cavaleru-aleargă, iute se coboară
În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică,
Din mijlocu-acelor monștri,
Cu-a lui degete-ndrăznețe el mănușa de-o ridică.

Cu mirare și cu groază
Damele și cavalerii l-au privit,
Însă foarte liniștit
El mănușa o aduce înapoi.
De-a lui laudă răsună orice gură,
Cunigunda îl privește cu o gingașă căldură,
Ce-i promite că norocu-i e aproape. ­
Dar mănușa el în față i-o aruncă:
„Doamna mea, o mulțămire ca aceasta n-o mai voi!"
Și-o lăsă numaidecât.

Către sclav

traducere din Horațiu
 
Ode, I, 38

Lux persan urâi, băiete, și nu voi
Cu fășii de tei ca să legi cununa-mi,
Nu căta-n zădar să descoperi unde-i
                       Ultima roză!

Simplul mirt cu flori să nu-l mai adaogi...
Nu te-ar prinde rău pe tine, paharnic,
Și nici mie rău nu-mi șade când beau la
                       Umbra de viță.

Către Bullatius

traducere din Horațiu
 
Epistole, I, 11

Cum ți se pare, Bullațiu, Chio, falnicul Lesbos,

Samosul cel elegant, Sardes, cetatea lui Cresus?

Smyrna ori Colophon? Mai mari, mai mici decât faima?

Ori sunt nimic alături cu câmpul lui Mart și cu Tibrul?

Au preferi vrun oraș din cele-nchinate prin Attal?

Ori de urâtul mării și-a drumului Lebedu-l lauzi?

„Lebedul? Știi tu ce e", -mi răspunzi? Mai pustiu decât Gabii,

Mai strimt decât Fidenii; și totuși, aicea viața-mi

Voi s-o petrec, uitat de ai mei, uitându-i pre dânșii,

Dintr-un mal depărtat privind la Neptun turburatul.

Oare acel ce la Roma din Capua pleacă pe ploaie,

Plin de noroi, pentru-asta viața-i în han va petrece-o?

Oare cel degerat lăuda-va cuptorul și baia

Ca pe lucruri ce singure dau fericire vieții?

Pentru că austrul puternic te bântuie, vinde-vei oare

Vasul în care-ai plecat, dincolo de valul Egeic?

Pentr-un om așezat Rhodos, Mitilene frumoasa

Par ca pănura grea în arșiță, par ca și haina

Cea de la câmp în timp vicolos, ori ca baia în Tibru

Iarna, ori ca un foc pe vatră-n luna lui august.

Deci din Roma se cade, soarta fiind cu priință,

Să fericești depărtatele Samos, Chio și Rhodos.

Ia dar mulțumitor în mâni fericitele ore

Cari un zeu ți le dă: n-amâna cele bune pe alt an

Și te vei ști trăind fericit oriunde în lume.

Grijile noastre fug de cuvinte și-nțelepciune,

Nu de un loc ce răsare domnind peste apele mării.

Cerul deasupra schimbi, nu sufletul, marea trecând-o.

Oțiul fără de-astâmpăr ne zbuciumă. Duși de corăbii

Și de trăsuri, căutăm bun trai. Ce cauți aici e;

E-n Ulubrae chiar, de păstrezi în inimă cumpăt.

Către Mercur

traducere din Horațiu

Ode, III, 11

O, Mercur, a cărui poveți deprins-au
Amphion, urnind după cântecu-i pietre,
Și tu liră, care-n cald avânt din șapte
                      Coarde suna-vei

Templelor, ospețelor mari amică ­
Nu c-altădată, fără de grai ­ o, spune-mi
Cântul, cărui nenduplecata Lyde-i
                      Plece urechea.

Ea ca mânza tretină-n câmp se joacă,
S-o atingi chiar nengăduind. Nu știe
Rostul nunții; crudă rămâne pentru-a
                      Soțului patemi.

Tigri după tine se iau și codri,
Râul care fuge spumând opri-l-ai,
Alintându-l, fere-ndărăt portarul
                      Orcului groaznic,

Cerber ce cu sute de șerpi în creștet
Ca ș-al furiilor, esalează ciumă
Pe când spume fac și venin tustrele
                      Limbile gurii.

Chiar Ixion, Tytios chiar în silă
Au zâmbit, deșartă rămas-au urna,
A lui Danau fiici auzind cântarea-ți
                      Fermecătoare.

Lyde-ascultă crimele-acelor fiice,
Căci pedeapsa lor e să umple vasul,
Ce de-a pururi fără de fund se scurge ­
                      Soarta-ndelungă

Urmărește crimele mari în iad chiar:
Căci păcat mai nelegiuit putea-s-ar
Decât moarte soților lor cu aspru
                      Fier să le deie?

Una numai, demnă de-a nunții faclă,
Vicleni frumos pe cumplitu-i tată,
Strălucind vestită de-atunci prin secoli,
                      Nobila fiică!

„Scoli ­ ea zise, tânărul soț trezindu-și ­
Scoli să nu-ți dea somnul de veci de unde
N-aștepți. Fugi de socru-tău, de surori ce
                      Fără de lege,

Ca leoaice cari surprind juncanii,
Mirii lor ucid... numai eu mai blândă
Nici în tine dau, nici voi a te ține-n
                      Negrele ziduri...

M-o-ncărca părintele meu cu lanțuri
Pentru că-ndurare avui de un biet om
Sau pe un vas trimite-mă-va departe-n
                      Câmpii numidici.

Fugi oriunde ochii te duc ori vântul
Până-i noapte, până veghează Venus,
Mergi cu bine. Ține-mă minte... sapă-un
                      Vers pe mormântu-mi.”

Donec eris felix...

Ovidius,

Tristia, I, 9, 5-6

Până vei fi fericit număra-vei amici o mulțime,
Cum se vor întuneca vremile singur rămâi!

Germanu-i foarte tacticos

Hoffmann von Fallersleben

Neamțul cercetează lucrul tactios, pe dos, pe față.
La surtuc de are pată el chemia o învață.
Ani întregi mereu citește spre a ști cum se cuvine,
Cu ce chip din cit și lână iese petele mai bine.
Dar când știe toate celea ­ cu ce scop le știe toate? ­
Când surtucul cu pricina e o zdreanță fără coate!

Sătul de lucru...

după Shakespeare, Sonete, XXVII

Sătul de lucru caut noaptea patul,
Dar al meu suflet un drumeț se face
Și pe când trupul doarme-ntins în pace,
Pe-a tale urme l-au împins păcatul.

E noapte neagră-n ochi-mi, totul tace,
Dar mintea-mi vede ­ genele holbate;
Ca și un orb mă simt în întuneric
Și totuși înainte-mi zi se face.

E chipul tău, lumină necrezută
De frumuseți, de taină, curăție,
Ce nopții reci lucire-i împrumută.

Din cauza ta, bălaia mea soție,
Cât ziulica trupu-odihnă n-are,
Iar noaptea sufletul în cale pleacă.

Cântec de nuntă de Johann Wolfgang von Goethe

Hochzeitlied de Goethe

Povestim și cântăm de-acel conte cu drag
Ce-odat locuit-a castelul,
Azi când un nepot al fericelui moșneag
Îl face pe însurățelul.
Fusese acela în sfântul război,
C-onoare luptase pin multe nevoi;
De pe cal când se dete întors înapoi
Găsi cetățuia lui susă ­
Dar slugile, averile dusă.

Acum, conțișorule, acasă că-mi ești...
Dar afli mai rău cele toate,
Căci vânturile trec neoprit prin ferești
Și vin prin odăile toate.
În noaptea de toamnă ce-ar fi de făcut?
Ah! multe de-aceste mai rău le-am trecut.
Vede-se-va mâne ce-ar mai fi de făcut.
Deci iute, în luna bălaie,
În vechiul crevat și în paie.

Și cum el de voie-i așa ațipea,
Sub pat se mișca ceva pare.
Guzanul foșnească oricât și va vrea...
De-ar avea vo fărmioară, cum n-are!
Dar iute!-un pitic se arată deodat
C-a lampei lumină el e spițelat.
Cu mutra lui gravă de-orator încercat
La picioarele contelui vine,
Ce nu doarme, să doarmă voire-ar!

Permisu-ne-am noi sărbători aici sus
De când părăsiși aste sale.
Și când te credeam îndeparte-ncă dus,
Gândeam să petrecem încale,
Și dacă dai voie și nu te înfrici
Petrece-or în gură-îndemână, pitici,
N-onoarea miresei bogate și mici.
Iar contele-n visu-i răspunde
Serviți-vă numai orunde.

Și ies trei călări ce se mișcă ușor,
Ei stătuse sub pat pân-aice,
Le-urmează un cor cântător-sunător
De chipuri posace și mice.
Și car după car ce-s cu toate de rând
De-ți trece vederea ș-auzul văzând,
Cum este-n castelele regilor rând.
În căruța aurită în fine
Mireasa cu oaspeții vine.

Ș-aleargă cu toții acuma-n galop
Să-și aleagă în sală locșorul.
La-nvârtit și la valț și la veselul hop
Își alege oricare odorul.
Ș-acum țiuie, scripcăie, sun zurăind,
Se rotesc și foșnesc, șușăiesc șfârâind,
Țistăiesc, poșpăiesc, șopotesc, zbârâind.
Conțișorul privește și sigur
El crede că zace în friguri.

Ș-acum clappai și dappai și rappai, așea
De laiți, scaune, mese.
La masa cea mare oricare ar vrea
Să stea lângă puicele-alese.
Ș-aduc cârnăciorii, jamboanele mici
Și păsări și pești și fripture pitici
Și vinul înconjură mesele mici,
Și vuiesc, gălăgesc pân- dispare
Întreag-arătare-n cântare.

Vreți ce s-a-ntâmplat mai departe să zic.
Să tacă-atunci zvon și cântare
Ce-atât de gentil el văzuse în mic
I s-a dat ș-a gustat el în mare.
Și trâmbițe, sunet, cântări, tărăboi
Și căruți, călăreți, de mireasă convoi,
Ei vin și s-arăt și se pleacă la noi
Oameni mulți și-n voia lor bună ­
Așa fu și va fi totdeună.

Ector și Andromache de Friedrich Schiller

traducere de Mihai Eminescu

ANDROMACHE

Vrea Ector în vecie să meargă de la mine,

Unde Ahil cu-a sale neapropiali mâne

Aduce lui Patroclu jertfiri pe orice zi?

Cine-o-nvăța copilu-ți în vremea viitoare

S-arunce lănci și zeii Olympului s-adoare,

Când Orcul de-ntuneric în sânu-i te-o-nghiți?

ECTOR

Femeie scumpă mie, tu lacrimele seacă!

După bătaia cruntă dorința mea ea pleacă,

Aceste brațe apăr Pergamu-amenințat.

Și-n lupta pentru sânte a zeilor cămine

Eu cad, mântuitorul al patriei ­ și-n fine

Cobor la râul stigic de glorie urmat.

ANDROMACHE

O, n-o să mai aud eu a armelor vuire

Și fieru-ți în portale va zace-n lenevire,

Marea lui Priam viță d-eroi s-o nimici.

Vei merge unde ziua etern nu mai lumină,

Cocytul unde-n lungul pustiilor suspină,

Colo unde amoru-ți în Lethe va muri.

ECTOR

Orice dorință-n mine, în mine-orice gândire,

Le-oi cufunda în Lethe, în râul de-amuțire,

Dar nu și-al meu amor.

Auzi-l! cel sălbatec cum lângă muri turbează,

Încinge-mi a mea spadă și doliul îți lasă!

Căci nu moare în Lethe amorul lui Hector.