Catrene

Când te pierzi în valul vieții
Trist la țărm doar eu rămân:
Brațe fără de nădejde,
Navă fără de stăpân.

*

Cum se turbură izvorul
Când din el drumețul bea,
Astfel mă-nfioară dorul
Când răsari în calea mea.

*

Tu ești aerul, eu harpa
Care tremură în vânt,
Tu te miști, eu mă cutremur
Cu tot sufletul în cânt.

*

Eu sunt trubadurul. Lira
Este sufletul din tine,
Am să cânt din al tău suflet
Să fac lumea să suspine.

O, chilia mea sărmană...

O, chilia mea sărmană,
Cu negritul, tristul zid,
Dacă n-ați fi voi în lume,
Aș fi stat să mă ucid.

Dar voi, cei ce-ați fost de față
Când vărsam lacrimi fierbinți,
Triști pereți, negriți de vreme,
Voi acuma sunteți sfinți.

Sfinți, căci ce-i mai sfânt în lume
Decât când o dulce gură
Îți șoptește vorba tristă
Că-n sfârșit și ea se-ndură.

Lumea îmi părea o cifră...

Lumea îmi părea o cifră, oamenii îmi păreau morți,
Măști, ce râd după comandă, cari ies de după porți
Și dispar ­ păpuși măiestre, ce că sunt nici că nu știu
Și-ntr-o lume de cadavre căutam un suflet viu;
Mă zbăteam dorind viață, cu ce sete eu cătam
Precum cel ce se îneacă se acață de-orice ram.
Dibuit-am în științe, în maxime,-n poezie,
Dară toate îmi părură sură, stearpă teorie.
N-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc
Până când... blestăm momentul!... pân- ce-a fost să te-ntâlnesc.
Oare sunt eu tot același? Singur nu mai mă-nțeleg:
De clipirea genei tale putui viața să mi-o leg.
Eram mândru ­ înjosirea, ba sclavia mă înveți:
Mă disprețuiesc pe mine... ce mai are astăzi preț?
Îmi părea că împărații sunt pe lume un nimic
Căci ei nu țineau în mână degetul tău dulce, mic,
Începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult
Decât lumea, decât totul ce putusem să ascult;
Mă miram, cum de pierdusem ochii pentru tot ce fu?
Toate existau sub soare, pentru că exiști și tu.

Și dacă de cu ziuă

Și dacă de cu ziuă se-ntâmplă să te văz
Desigur că la noapte un tei o să visez,
Iar dacă peste ziuă eu întâlnesc un tei
În somnu-mi toată noaptea te uiți în ochii mei.

Cu-amândouă mânile...

Cu-amândouă mânile
Inima o ții
Și îi simți bătăile
Repezi, dulci și vii.

Ochii-n trup se sperie
Și revarsă foc.
Ai visat vrodată tu
Astfel de noroc?

Un noroc asemenea
Blând și dureros!
Tu iubești, copila mea,
Fără chiar să știi.

De ce în al meu suflet

De ce în al meu suflet
De ani eu moartea port,
De ce mi-e vorba sacă,
De ce mi-e ochiul mort?

De ce pustiu mi-e capul,
Viața într-un fel?
Și tu... tu ești aceea
Ce mă întrebi astfel?

Poet

Să tot torni la rime rele
Cu dactile în galopuri,
Cu gândiri nemistuite
Să negrești mai multe topuri;

Și când vezi vreo femeie
Să te-nchini pân- la pământ
Și de-a sta ca să-ți vorbească
Să înghiți orice cuvânt;

Nespălat, neras să umbli,
Și rufos și deșuchiet ­
Toate-acestea împreună
Te arat-a fi poet.

Un luceafăr...

Un luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de raze
În viața-mi de-ntuneric a făcut ca să se vază.
Eu privind acea lumină ca din visuri mă deștept
Și cu brațele-amândouă cătră dânsa mă îndrept.
Ca o zână din poveste ea e naltă și ușoară,
E subțire și gingașă și din ochi revarsă pară,
Iar la față e bălaie, părul galben cade-n creț,
Trandafiri pe față are și cu zâmbetul isteț.

Felicitare lui Samson Bodnărescu

N-am știut cum că în ziua
Douăzeci și șapte iuni,
Își serbeaz-aniversarea
Toți voinicii și Sămsunii.

În biserică asemeni
Cât îmblai pe la icoane,
N-am văzut pe sfântul Simson
Prea iubitule Samsoane.

Și aflând de-așa minune
Eu scrisei aceste șire,
Dorind multă sănătate,
Viață lungă și sporire.

Și spre semn caracudistic
Îți trimit această cartă,
Iar tu spune printr-un distic
Cum că cei absenți se iartă.

A frumseții tale forme...

A frumseții tale forme ca un sculptor când le pipăi
Toată viața mea trecută, toată ființa mea o clipă-i,
Am uitat de toate, toate, și nimic nu-mi vine-n minte;
Decât sufletu-mi s-amestec cu suflarea ta fierbinte;
Gura ta ca focul arde, arde roșia ta față,
Răsuflarea ta e-n stare chiar la morți să dea viață,
Mâna ta, dulcea ta mână, ce o simți atât de mult,
Inima-ți, a cărei tremur, a cărei bătăi ascult;
Tu întreagă, când, răpită de al tău adânc amor,
Te-alipești de pieptu-mi, scumpă, ca copii de mama lor,
Cu-acea mândră, agățată și sălbatecă strânsoare
Când ca iedera tu tremuri ce stejaru-l înconjoară...
Tu nu vezi? Nu-ți aflu nume, un cuvânt în lumea-ntreagă
Să-ți pot spune înc-o dată, suflet! cât îmi ești de dragă,
Cât de dragă-mi ești... Nu întreba ce îmi mai bate
O! viața mea trecută parc-a fost o ciuntitură!
Și ce dulce dezlegare azi mi-a dat frumoasa-ți gură,
Când te mlădii, când te bucuri și când râzi ca visul clar
Urmăresc orice mișcare cu un ochi adânc, avar,
Gândul meu să se-ncrețească pe-ncrețirea hainei tale,
Să rămâie-n a mea minte-adânc săpate, ca-n tipar
Și să împle cu icoane cartea vieții-mi de amar.
Mult am mai gândit odată și nimic nu mai gândesc,
Nu gândesc decât la tine, decât că eu te iubesc
Și nici asta chiar, nici asta nu pot zice că e gând,
Este însăși a mea viață azvârlită pe pământ.
Căci iubirea mea și viața-mi nu sunt lucruri osebite,
Ci ca sângele cu pieptul astfel ele-s înfrățite:
Fără sânge nu-i viață, făr- de-amorul tău nu-s eu ­
Și o clipă fără tine chiar de mine îmi e greu,
Nu mă vreau pe mine însumi, nu vreau lume ­ toate-s pleavă,
De nu ești, lumina lunei s-a-nnegrit și e bolnavă,
Ești al vieți-mi, al vederii, al auzului meu nerv,
Și venin e a ta lipsă, să m-omor de ea mă serv;
De-mi urăsc suflarea-n mine, de doresc ca tot să piară,
De doresc să mor un secol atunci fug de tine-o oară.
Ah! ce e în tine, care-i taina mândri-ți tinereți,
Cum de ai în al tău suflet ca o sută de vieți,
Cum de tu să fii aceea ce-al meu cap în mână-l porți?
De-aș muri înviu sub ochii-ți dintr-o sută de morți,
Sărutarea gurii tale e ca fagurul de miere,
Cu cât gura mea se-nfruptă cu atât mai mult o cere,
Trăiesc leneș ca o plantă și acum mintea mea parcă
De veninoasa beție a gândirii se înțarcă.

Doină, doină greu îmi cazi

Doină, doină, greu îmi cazi
Din pădurea cea de brazi,
Și cu jale îmi răsuni
Din huceagul de aluni,
Și m-adormi, m-adormi cu drag
Pin frunzișul cel de fag.
Cine sună-n cetine,
Doinițe, prietene,
Diu, diu, diu, de-a codrului,
Că doina-i care-o cântai ­
Tragănă-ne, tragănă,
Frunza-n codru leagănă.

Codrule, Măria-ta

Codrule, Măria-Ta,
Lasă-mă sub poala ta,
Că nimica n-oi strica
Fără num-o rămurea,
Să-mi atârn armele-n ea.
Să le-atârn la capul meu,
Unde mi-oi așterne eu,
Sub cel tei bătut de vânt
Cu floarea pân-în pământ,
Să mă culc cu fața-n sus
Și să dorm, dormire-aș dus;
Dar s-aud și-n visul meu,
Dragă codri, glasul tău,
Din cea rariște de fag,
Doina răsunând cu drag,
Cum jelind se tragănă,
Frunza de mi-o leagănă,
Iară vântul molcomit
De-a vedea c-am adormit,
El pin tei va răscoli
Și cu flori m-a coperi.

Cântec vechi

Vino, scumpă, de privește
Dorul tău cum mă muncește.
Nici defel cum nu mă lasă
Nici să intru sara-n casă,
Ci din așternut mă scoală,
Ca pe-un pătimaș de boală,
Și mă face de alerg
Neștiind pe unde merg.
Când în zori de dimineață,
Mă visez cu tine-n brață,
Când te strâng să nu te pierd
Și te chem și te dezmierd.
Ars deodată sar din pat,
Singurel m-am deșteptat,
Suspinând și amețit,
Mă simt mai nenorocit.
Sunt de carne, nu-s de fier!
Ce să fac ca să nu pier.
Căci rănit sunt de amor,
De nici tăiesc, nici nu mor:
Somnul meu nu este somn,
Nici pe mine nu sunt domn.
A dormi de sunt pe cale,
Zăresc chipul dumitale:
O icoană zugrăvită
Cu mulți nuri închipuită.

Mureșanu

(Mureșanu singur într-o pădure. Pe o muche de deal o biserică veche c-un turn de piatră. Noapte, lună. Orologiul bisericei bate miezul nopții.)

MUREȘANU


În turnul vechi de piatră cu inima de-aramă
Se zbate miazănoaptea... iar prin a lumei vamă
Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies ­
Și somnul, frate-al morții, cu ochii plini d-eres,
Prin regia gândirei nenființate trece
Și moaie-n lac de visuri aripa lui cea rece;
Cu gând făr- de ființă a lumii frunte-atinge ­
Îi minte fericirea, mizeria i-o stinge.
Când totul doarme-n zvonul izvorului de pace
Un ochi e treaz în noapte, o inimă nu tace.
Și azi îndrept aceleași crude-ntrebări la soarte
Ș-asamăn întreolaltă viață și cu moarte...
Și-n cumpăna gândirii-mi nimica nu se schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă.
De mult a lumei vorbe eu nu le mai ascult,
Nimic e pentru mine, ce pentru ea e mult.
Viitorul un trecut mi-i pe care-l văd întors.
Același șir de patimi s-a tors și s-a retors
De mânile uscate a vremi-mbătrânite...
Și clare-s pentru mine enigmele-ncâlcite...
Nu-ntreb de ce în lume nu ni e dat de soarte
Noroc făr- de durere, viață făr- de moarte ­
Am pus de mult deoparte acele roase cărți
Ce spun c-a vieții file au veșnic două părți,
Că făr-de lacrimi nu e nici ochiul cel mai vesel ­
Acest noian gândirea-mi în sama altor lese-l;
Nimic din lumea asta cu ele nu se schimbă ­
Cu dezlegări ciudate și cu frânturi de limbă
Ocupe-se copiii... Eu pun o întrebare
Nu nouă, însă dreaptă, nu liberă, ci mare.
Viața, moartea noastră noi le ținem în mâni,
Pe ele deopotrivă noi ne simțim stăpâni ­
O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar
Ne scapă deopotrivă de-al vieții lung amar.
Nu cer de fericire în lume să am parte,
Căci fericir-a lumii, închipuiri deșarte!
Viața noastră însă, oricât de neagră fie,
Ea împlinește oare în lume vo solie?
E scop în viața noastră ­ vun scop al mântuirei?
Ne-njunghiem ființa pe-altarul omenirei?
A gândului lucire, a inimei bătaie
Ridică un grăunte din sarcina greoaie
Mizeriei comune? Trăind cu doru-n sân
Pe altu-n astă lume îl doare mai puțin?
De îți jertfești viața, tu, pentru un popor,
Au sarcina vieții purta-va mai ușor?
A tale lacrimi crude, a tale crude chinuri
Îi schimbă poate-n taină prescrisele destinuri?
Ai tu vro țintă-n lume ­ amara ta suflare
Au face-l-va pe dânsul ­ de nu ferice ­ mare?
O, eu nu cer norocul, dar cer să mă înveți
Ca viața-mi preț să aibă și moartea-mi s-aibă preț.
Să nu zic despre nime ce despre om s-a zis:
Că-i visul unei umbre și umbra unui vis!...
Bolnav în al meu suflet, cu inima bolnavă,
Eu scormolesc în minte-mi a gândurilor lavă,
Închin a mea viață la scârbă și-ntristare
Și-mi târâi printre anii-mi nefasta arătare...
Prea bun pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic ­
Viața-mi, cum o duce tot omul de nimic,
Supus doar ca nealții la suferințe grele,
Unind cu ele știrea nimicniciei mele.

La ce? Oare un glonte, otrava, un pumnar,
Nu sting deopotrivă o lume de amar?
O, pârghie a lumii, ce torci al vremei fir,
Te chem cu desperare în pieptu-mi ­ cu delir,
Răspunde-mi cine-i suflet al lumei? Dumnezeul?
Orbirea? nepăsarea? E binele ­ e răul?
Tu taci!... și piatra tace... și tu ești piatră... Bine,
Mi-oi chinui dar mintea ­ să răspund pentru tine.

Orbirea? nepăsarea?... Nevinovat-orbire
Cât de frumos și-anume tocmit-a a lui fire!
Creat-a lupul aprig el pentru mielul blând,
Carne cu ochi creat-a el pentru cel flămând,
Natura-i fericire și vecinic e în pace ­
Și leul și cu taurul demult stau să se-mpace ­
Iar omul, ce-i făptură aleasă, are-anume
Un creier și un suflet ­ pentru dureri în lume;
Ce simplă nepăsare, nevinovat-orbire,
Concordie eternă, un rai de fericire ­
Dar nu ­ ce zic? Tu blăstemi, poete... Cată bine,
Căci lumea e creată anume pentru bine.
N-o spun aceasta popii și cărțile lor vechi,
De mii de ani nu sună legenda în urechi?
Nu vezi tu că virtutea găsește-a ei răsplată,
Răsplată ce de oameni și cer e-nvidiată?
Răsplată prea frumoasă: un giulgi și patru scânduri.
Ți-e îndemână-n nuntru, și scapi de multe gânduri,
De gânduri fără noimă... Pentru așa comoară
Treci însetat pe lângă a vieții dulci izvoară...
Și-atunci atuncea popii vorbit-au foarte drept:
Deșertăciuni sunt toate când moartea ți-i în piept.
Dar să vedem acuma în lungi secolii tăi
Ce crudă răsplătire păstrat-ai celor răi?
Omoară fericirea unui popor,... alungă
A veacurilor pace pe vreme îndelungă
Și ești erou... Fii mândru, închipuit, dar cată
Ca nimeni să atingă ființa îngâmfată,
Atunci ai simț de-onoare. Disprețuiește viața,
Înclină-te de sara și până dimineața,

Trufașule obscure ­ te crede sfânt ș-ales,
Un om din altă carne făcut ­ și cu eres,
Poporul se-nchina-va chiar la a tale oase.
Învie, măgulește tu patimi dușmănoase,
Invidia și ura botează-le virtuți,
Numește brav pe gâde, isteți pe cei astuți,
Din patimi a mulțimei fă scară de mărire,
Și te-or urma cu toții în vecinică orbire.
C-o frază lingușește deșertăciunea lor,
Din risipite roiuri atunci faci un popor.
Fii dinainte sigur, la rele el urma-va,
Cu sânge și cenușă pământul presăra-va.
Ferește-te de una... Să te ferească ceriul
Ca-ntr-un moment de-uitare să li spui adevărul...
Te-or răstigni pe cruce, te-or huidui cu pietre,
Vor risipi cenușa iubitei tale vetre,
Și te vei stinge mizer... de nimenea jălit...

Nu vezi ce drept e astfel? Ce bine e-mpărțit

Pământul? ­ Proști de-o parte, de alta cei șireți.
Și patimilor rele aceștiia dau preț...
Nu merită nătângii să fie stăpâniți,
Sau pentru o idee să fie ei jertfiți?
Mai de dorit ce soarte pot ei să aibă-n lume
Decât să-i ducă-n lupte un mare, un sfânt nume?
Un nume! Ce-i mai mare decât un nume oare?
Pentru-un astfel de lucru se junghie popoare.

În mână de vei prinde-a istoriilor carte,

În ea atunci vedea-vei un falnic op de arte,
Vedea-vei cum sub ochi-ți în plin se desfășoară
Tot patime de laudă: că vremea se măsoară
După a răutății pășire... Rău și ură
Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură,
Invidioasă, crudă, de sânge însetată
E omenirea-ntreagă... o rasă blestemată,
Făcută numai bine spre-a stăpânii pământul...
Căci răutății sale îi datorește-anume
Că-i spită-naltă-n scara ființelor din lume
Aceasta este taina în sufletul făpturei...

Ce plan adânc!... ce minte! ce ochi e colo sus!
Cum în sămânța dulce a patimei a pus
Puterea de viață... Astfel frumosul plan
Un an de îl descarcă, l-încarcă iar alt an
Spre vecinică-mplinire... Și în ureche-mi bate:
Că sâmburele lumii e-eterna răutate!!
Cântați-o dar, popoară! În glasu-adânc al stranei
Voi mesteca legenda cea veche a Satanei.
O, Satan! geniu mândru, etern, al desperării,
Cu gemătul tău aspru ca murmurele mării...
Pricep acum zâmbirea ta tristă, vorb-amară:
„Că tot ce în lume e vrednic ca să piară..."
Tu ai smuncit infernul ca să-l arunci în stele.
Cu cârduri uriașe te-ai înălțat, rebele,
Ai scos din rădăcine marea s-o-mproști în soare,
Ai vrut s-arunci în haos sistemele solare...
Știai că răutatea eternă-n ceruri tronă,
Că secole nătânge cu spaimă o-ncoronă!
O, de-aș vedea furtuna că stelele desprinde,
Că-n cer talazuri nalte de negură întinde,
Că prin acele neguri demonii-n stoluri zboară
Și lumea din adâncuri o scutură ușoară
Ca pleava... Cerul cu sorii lui decade,
Târând cu sine timpul cu miile-i decade,
Se-nmormântează-n haos întins fără de fine,
Căzând negre și stinse surpatele lumine.

Neantul se întinde

Pe spațiuri deșerte, pe lumile murinde.
Văzându-te strigarea-aș de-un dor nebun cuprins:
Mărire ție, Satan, de trei ori, ai învins!
Atuncea mă primește prin îngerii pieirei,
Mă-nvață și pe mine cuvântul nimicirei
Adânc, demonic, rece. Ți-o jur ­ astă știință
Eu aș striga-o-n lume c-o cruntă ușurință...
Atunci negrește, soare... Atunci să tremuri, cer...
Atuncea saluta-voi eternul adevăr...
Și liber, mare, mândru prin condamnarea lui,
A cerurilor scară în zbor am să o sui...

Să strig cu răzbunarea pe buze-n lumi deșarte:
Te blastem, căci în lume de viață avui parte!!

(fulgere)

O, fulgeră-mă numai... o, joacă comedie
Comediant bătrâne cu glas de vijelie!
Nu vezi că nu poți face tu vun mai mare bine
Decât pe vecinicie să mă omori pe mine?
Au vezi tu că eu tremur, dar vezi ­ mai cred în moarte ­
Ai fi prea blând să ai tu în mână-ți astă soarte.
Aș râde-atunci viața, muncind-o cu dispreț.
Aș omorî în mine o sută de vieți.
Muncind în mine însumi al firei orice nerv,
Pieirea cea eternă în pieptu-mi să o serv...
Dar, vai, tu știi prea bine că n-am să mor pe veci ­
Că vis e a ta moarte cu slabe mâni și reci.
La sorți va pune iarăși prin lumile din cer
Durerea mea cumplită ­ un vecinic Ahasver,
Ca cu același suflet din nou să reapară
Migrației eterne unealtă de ocară...
Puternice, bătrâne, gigante ­ un pitic,
Căci tu nu ești în stare să nimicești nimic.
(El cade obosit pe un trunchi vechi și-și acoperă ochii cu mâna.
S-aude o muzică dulce.)

VISURILE

(Sopran)

Somn,

Tu al nopților domn!
Ne dă prin a gândului ceață

Viață.

Vezi,

Noi suntem tot tineri și trezi,
Zidim într-o clipă din spume

O lume.
Lac,

Pe care în cânt se desfac
Cu dulci și armonice glasuri

Talazuri.

Știm,

Pustiul sub ochi să-l lățim,
Mai este vro mână măiastră

C-a noastră?

Vin

Și dă-ni porunca ta lin,
Urma-vom fantastice planuri

Prin ramuri!

SOMNUL

(basso)

Sună vânt prin frunzele uscate,
Lună trece-n vârfuri de copac,

Iar izvoare-ntunecate,

Într-un cântec glasu-ți și-l desfac.

Lună! Soră! pe-a lui frunte
Stai și farmăcă gândirea,
Să trăiască-n vremi cărunte
Și să-și uite toată firea.
Du-l pe țărmul vechi al mării,
Fă-l călugăr trist și slab,
Îl închină lin uitării,
Dă vieții alt prohab,

Du-te! Du-te!

VÂNTUL

(Bariton)

Plâng,
Frâng,

Crengi uscate;

Trec,
Plec,
Ramuri;

Bat în geamuri

Cu-a mea mână fermecată.
Eu mă uit printre ferestre
Cum încunjur oameni masa
Și cu degete măiestre
Eu li spariu toată casa.
Când ca lupul urlu jalnic,
Când ca mâța-ncet eu miaun
Și trezesc din vis motanul
Care toarce sub un scaun,

Sunt
Vânt,
Plâng,
Frâng

Sperios vo creang-uscată

IZVORUL

(tenor)

Izvor,

Din munte cobor,

Când vântul vo ramură farmă

Fac larmă!

(Cerul se coboară. Armonie. Schimbare.)

SCENA I

Sara. Furtună

MUREȘANU

(singur)

Cum norii strigă jalnic și marea sparge piatră
Și tunete bătrâne pe-a ceriurilor vatră
Pocnesc cu-a lor ciocane, moșnegi și falnici fauri,
Ei făuresc furtunei coroana ei de aur...

Se zvârcole în valuri marea cea sură-n veci
Și în de stânci schelete, bătrâne, slabe, seci,
Ea aiurind lovește.

Colo și-nalță sur

Castelul lung și rece fantasticul lui mur.
L-a fulgerelor fugă se văd bolțile sparte,
Iluminate găuri pe generații moarte...
Ah, în fereasta veche apare-ades, ades,
Un înger, o femeie cu chip așa ales!
Dar cine-i ea? Ce vine, ce caută-n castel
Când marea își răstoarnă sufletul ei rebel
Și pintre stânci de piatră se scutură de spume
Și mișcă-nfuriată a valurilor lume...

(Un chip s-arată-n castel.)

Și-n noaptea care urlă cu surda ei ureche,
Privește ca o lună din zidurile veche?
E ca și când răsare în jur întunecată
De-a murilor colosuri, pin care se arată
Zugrăvind dulcea, trista, sura lor măreție.
Coboară din ruine căci mă închin eu, ție!
Din crengi de gânduri negre o floare se desprinde ­
Primește-o: e iubirea-mi, și inima-mi și-o-ntinde.
Cobori din înălțime: te-ador, te rog, te-nvoc
Cu păru-n flori albastre, pe frunte-o stea de foc.
O, stai! o, vino scumpă, ca fruntea să-ți dezmierd
Și-n ochii mari albaștri ființa să mi-o pierd...
Te-ai dus! te-ai dus! o, mare, înghite-mă, mă sfarmă,
Îmi amăgește mintea cu-a valurilor larmă.

(Chipul dispare.)

(El se urcă în luntre și îi dă drumul pe mare.

Se-nsenină. S-aude glas de corn.)

REGELE SOMN

Răsună corn de aur și împle noaptea clară
Cu chipuri rătăcite din lumea solitară
A codrilor... în cârduri veniți, genii șăgalnici,
Ce-acum împleți pământul cu sunetele jalnici,
Acum ascunși în umbră sau tupilați sub foaie,

Pișcați picioarele-albe a fetelor bălaie,
Și zimbrii zânei Dochii, pe frunți cu stemă mare,
Și voi, cai albi ai mării, cu coame de ninsoare...
Învie codru! Duhuri cu suflet de miresme,
Zburați prin crenge negre ca străvezie iesme,
Cu sunetul de pasuri s-aducă pasul numa,
Pe corpuri albe haină de diamantină brumă
Să scănteie în umbră, să spânzure feeric ­
Treceți încet pin aer călcând pe întuneric.

(el se uită pe mare)

Din insule bogate sfâșiind apa, iese
O luntre cu vântrele ce spânzură, sumese.
Se legăn visătorii copaci de chiparos
Cu frunza lor cea neagră uitându-se în jos,
În ape... Iar prin crenge de-un verde-adânc de jale
Se-oglindă-n ap-albastră de aur portocale.
Și parcă glas de clopot înfiorează sara;
Pe-a stâncilor lungi colțuri apusul se coboară;
Stau aurite-n aer... și-a serei rumenire
Se-apleacă și-nroșește a mării încrețire...
Și insulele mândre și de dumbrave pline
Par sarcofage nalte plutind pe-unde senine,
Acoperite numai cu flori și cu poiene
Urieșești... Acuma se-nchid a serei gene,
Apele devin sure... și-n blânda lor cântare
Dispar ca sarcofage insulele în mare.

...................................................

Ce loc! Bătrâne stânce ridic-a lor schelete
De piatră, ce de valuri și vântu-s sfâșiete.
Un templu în ruină de apă înecat
Pe jumătate... Stâlpii și murul fărâmat
Stau în curând să cadă... Și în astă ruină
Pin scorburi de părete, în neagra vizuină,
Trăiește-acest călugăr... Apari, tu, lună-n cer
Și fă din vis viață, din umbre adevăr!

(luna apare)

UNDELE

(cântă)

Noi, undele crețe,

Venim, venim,

În stânci mărețe

Izbim, izbim.

Ș-a noastră suflare

E vânt! e vânt!

Dar naștem pe mare

Un cânt, un cânt.

DELFINUL

(se-arată din apă un tânăr frumos)

Ondină,

Cu ochi de albastră lumină,
Cu părul tău lung, un tezaur

De aur.

Tu, pradă

Cu piepții tăi dulci de zăpadă,
Te-oi prinde pe mare vrodată,

Șirată!

Atunce

Simți-vei duioasele munce,
Cu care-al meu suflet în flamă

Te cheamă.

ONDINA

Delfine,

Tu crainic al mării regine,
De-ai fi credincios, cu iubire,

Un mire;
Voioasă

Urmare-aș privirea-ți frumoasă,
Ți-aș da sânul alb de zăpadă

Ca pradă.

DELFINUL

Ondină,

Tu dulce copilă, o, vină,
Nu vezi că Delfinul tău moare

În mare?

ONDINA

Vedea-vom!

Să cânte Sirena ruga-vom,
De nu vei iubi-o ­ îmi fură

O gură!

Atunce

O undă în brațe-ți m-arunce,
Căci știu a iubi eu prea bine,

Delfine.
Ascultă!

De vreme-ndelungă și multă
În sufletul meu eu te-am strâns ­

M-ai învins.

AMÂNDOI

Tu, ce ești zeilor suroră gemene,

Cu linul pas,

Nu are nimene un cânt să semene

Cu al tău glas.

Spune-ne cântecul ce-n nopți lunatice

Adese-l cânți,

Când luna tremură pin ceți apatece,

Pin codri sfinți.

SIRENA

Vin iubite! Congiura-voi
Cu-al meu braț al tău grumaz
Și lipi-voi a mea față
De-arzătorul tău obraz.

Vin, iubite, multe nume
Mângâioase îți păstrez,
Visul vieții mele este
Tu ferice să te vezi.

De ce-ntorci tu ochi-n laturi
De cuvântul meu gonit?
Nici visezi cât poți în lume
Tu să fii de fericit.

Zi și noapte stă la tine
Al meu gând nemângâiet,
Căci tot sufletu-mi te cere
Și în gând te chem încet.

Vino, vino, mult iubite,
Pe-al meu sân să te dezmierd
Și în ochii tăi cei negri
Eu privirea să mi-o pierd.

Să-mi pun gura la ureche
Și să-ți spun că te iubesc,
Că de drag ce-mi ești, copile,
Eu din ochi te prăpădesc.

(Ondina și-a lăsat visătoare capul pe spate, pe umărul lui Delfin,

care o sărută.)

REGELE SOMN

A mării unde-albastre alunecă-nspumate
Și fulgeră-n cadență... O, dulce voluptate
A nopților... Acuma văd luntrea de departe
Cum cu-al ei plisc în brazde pe unde le împarte.
Călugăru-i... În manta-i înfășurat visează,
Al valurilor zgomot țâșnind îl salutează
Și lebede-argintoase pe planul mării-l trag,
Pe frunte-i e-mpletită o ramură de fag.

Plutind cu repejune sub palida lumină
A lunei... pe-nmiirea a undelor senină
Se pare cum că este al mării Dumnezeu,
Blând îngânat de lebezi în mândrul visul său.
Din insulele sfinte străbat cântări ferice,
Noroc și desperare le văd unite-aice...
Acum pe-un stan de piatră din luntre el coboară
Și barba lui cea albă pe piept se desfășoară,
Și-n două despicată de vânt e răscolită...

(S-aude glasul)

CĂLUGĂRULUI

(basso)

Răsai din a ta noapte, copilă mult iubită.

(intră în scenă)

E un străin aice... și ca mărgăritarul
E fața lui cea albă, de-argint îi e talarul,
Pe umerii de marmur aripe se disfac,
Pe fruntea lui, în păru-i, flori roșie de mac...
Cine ești tu, străine, cu negri ochi sub gene?

REGELE SOMN

Eu?... Eu sunt fericirea vieții pământene.

CĂLUGĂRUL

Aicea nu ți-e locul, norocul eu nu-l caut,
A lumii glasuri multe și glasul tău eu n-aud...
Nu vezi tu, barba-mi albă și ochii mei... și gură
Abia urmează încă a gândului măsură.
Eu nu cred în nimica și nu cred blândei gure
Ce-mi minte fericirea... Te du! Te du aiure!

REGELE SOMN

(zâmbind)

Tu spui... Privește-n juru-ți... lumea-i o feerie.

Te duc prin fericire și inima-ți n-o știe,
Dar vezi... nu vezi tu colo... apare-un chip d-omăt...
Cu glasu-i ea te cheamă încet... tot mai încet...
Auzi! Vântu-n ruine și undele se vaier,
De mâne diafane, nu vezi, duse prin aer,
Colo făclii de smoală, lumini de roșii torții
Ce noaptea o pătează în trist lăcașul morții.
Adâncul întuneric îl taie, îl rărește,
Și fulgeră-n columne și bolțile roșește.
Acum, acum ea iarăși pin tremurânde facle
Coboară scări de piatră a uriașei racle...

CĂLUGĂRUL

(în estas)

E albă!-n întuneric văd chipul ei lucind
Ca pe o tablă neagră o umbră de argint.

(Regele Somn dispare.)

Tu, taina nopții mele, tu, blond copil din ceriuri,
Cu glasul tău ca glasul duioaselor misteruri,
Oh, vino, vino iarăși, ca să te strâng la piept,
Copil cu păr de aur, cu ochiul înțelept...
O, tu! Cum ești frumoasă, cum te cobori din stele,
Mizeria-mi s-o cauți și dorul vieții mele,
Un înger ești, un suflet ce-i rătăcit demult,
Al cărui glas de noapte eu noaptea îl ascult!
O, cine ești? Îmi spune, de ce mă prinzi în brațe,
De ce zâmbirea lină e-amor și e dulceață?
De ce cuvântul buzei e lamură de miere?
De ce-mi întinzi tu gura când sufletu-mi te cere?
Și sânul tău de marmur lași pradă gurei mele,
Și buclele-ți în valuri ca să mă joc cu ele?...
O, vin- a mea iubită! eu îngenunchi, mă-nchin,
Eu te ador cu moartea în suflet...

CHIPUL

Vin! eu vin.

Sufletu-mi în vecia-i atras de-a ta chemare,

Din noaptea neființei înfiorat apare...
Acolo el de veacuri, de îngeri salutat
Trecea ­ un basmu palid ­ cu stele coronat.
Dar auzi o rugă, o dulce rug: -a ta!
La al tău glas de jale lumina tremura;
Chiar Dumnezeu ce-adie în ceru-i înflorit
Ascultă blânda rugă, ce trece liniștit
Prin nopțile-nstelate ­ o muzică de vis
Ce-nundă fața-i veche cu-n dureros suris.
Și inima-i bătrână din nou o mai inspiră
De cugetă lumi nouă ­ cum cugetă o liră
Eternele-i armonii... Ș-acele cânturi pline
De-amor, de inspirare, le îndreptai la mine
Și am urmat cântării... ființa mea apare
Ș-aruncă umbra-i tristă pe fruntea ta cea mare.
Gândirile-ți mărețe în gândul meu cuprind,
La sufletu-ți de flacări eu sufletu-mi aprind...
Căci te iubesc... ce vrei tu? și lacrima ta clară
Preface-eterna-mi noapte în dulce zi de vară.
Și glasu-ți ce pătrunde în doliu pân la cer
Îmi dă un trai... în dulcea-i durere, efemer...
O-ndelungește numai amorul tău cel sfânt,
Pe-a tale nopți eu număr zilele-mi pe pământ...
A tale gânduri, visuri, dorinți-s lumea mea,
Sunt umbră a cântării-ți, o slabă umbr-abia,
O, mă iubește numai, te rog, cu ființa-ntreagă,
Precum o stea murindă la univers se roagă.

CĂLUGĂRUL

Când tu zâmbești eu tremur, când tu vorbești eu tac,
Ești glas gândirei mele... gândirile-mi displac
De nu sunt ale tale... și blăstem a mea minte
Că nu e ca și tine, senină și cuminte...
Oh, vino! Vin' ș-acuma... surâde-mi, ah, surâde,
Vorbește-ncet... la vorba-ți eu ochii-mi voi închide,
Căci nu pot deodată cuprinde-a ta frumsețe...
De-aud... nu pot să caut zâmbirea blândei fețe,
De văd a ta cerească, armonic-arătare,

Urechea mea e surdă și gura-mi glas nu are...
O, înger! stea din ceriuri... nemaigândită! scumpă!
O! sufletul din pieptu-mi spre tine să se rumpă
Ar vrea... Dar cine ești tu? o, mișcă a ta buză,
Ești îngeru-mi de pază, ești Dumnezeu, ești muză?

CHIPUL

Nu cerceta zadarnic, nefericite... Taină
E frumusețea vieții-mi și-a sufletului haină.
În taină e amoru-ți... și-n vecinic întuneric
Va rămânea ființa-mi pentru-al tău ochi himeric
Urmează-mă în luntrea ce dusă e de lebezi
Pe undele oceaniei, ce furtunoase, repezi,
Ne-or duce-n depărtare... N-auzi un jalnic țipet?
Răsună lung din noaptea străvechiului Egipet.

(Ei intră-n luntre. Aceasta e trasă de lebede. Călugărul șade țiind de mână Chipul, ce stă în picioare.)

REGELE SOMN

Nu știi cine e dânsa? ­ Un capăt e de ață,
Din sufletul naturii care ni dă viață;
În orice ființă este, deși nu știi, ascete.
Nu poți să ștergi viața cu-al gândului burete...
Reneagă a ta viață, disprețuiește-o-n piept...
Din raze se încheagă și-ți vine înderept.
Renunți la fericire? ­ dar ea-i un vecinic vis.
De fuge ziua ­ vine când ochii ți-ai închis.
Oricât te scuturi, oame, nu-ți poți ieși din piele,
Căci te fac jucăria zburdălniciei mele.
Acopere tu ziua cu-a gândului tău ceață ­
Eu vecinic treaz, din visu-ți voi face o viață.

(Cortina cade. S-aude de departe cântând:)

Ondină

Cu ochii de dulce lumină,
Cu părul tău lung, un tezaur

De aur.

Eu nu cred nici în Iehova

Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Buddha­-Sakya-Muni,
Nici în viață, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.

Visuri sunt și unul ș-altul,
Și tot una mi-este mie
De-oi trăi în veci pe lume,
De-oi muri în vecinicie.

Toate-aceste taine sfinte
—­ Pentru om frânturi de limbă ­—
În zădar gândești, căci gândul,
Zău, nimic în lume schimbă.

Și fiindcă în nimica
Eu nu cred ­— o, dați-mi pace!
Fac astfel cum mie-mi pare
Și faceți precum vă place.

Nu mă-ncântați nici cu clasici,
Nici cu stil curat și antic ­—
Toate-mi sunt de o potrivă,
Eu rămân ce-am fost: — romantic.

Vis

Ce vis ciudat avui, dar visuri
Sunt ale somnului făpturi:
A nopții minte le scornește,
Le spun a nopții negre guri.

Pluteam pe-un râu. Sclipiri bolnave
Fantastic trec din val în val,
În urmă-mi noaptea de dumbrave,
Nainte-mi domul cel regal.

Căci pe o insulă în farmec
Se nalță negre, sfinte bolți,
Și luna murii lungi albește,
Cu umbră împle orice colț.

Mă urc pe scări, intru-nlăuntru,
Tăcere-adâncă l-al meu pas.
Prin întuneric văd înalte
Chipuri de sfinți p-iconostas.

Sub bolta mare doar străluce
Un singur sâmbure de foc;
În dreptul lui s-arat-o cruce
Și-ntunecime-n orice loc.

Acum de sus din cor apasă
Un cântec trist pe murii reci
Ca o cerșire tânguioasă
Pentru repaosul de veci.

Prin tristul zgomot se arată,
Încet, sub văl, un chip ca-n somn,
Cu o făclie-n mâna-i slabă ­
În albă mantie de domn.

Și ochii mei în cap îngheață
Și spaima-mi sacă glasul meu.
Eu îi rup vălul de pe față...
Tresar ­ încremenesc ­ sunt eu.
.............................................
De-atunci, ca-n somn eu îmblu ziua
Și uit ce spun adeseori;
Șoptesc cuvinte nențelese
Și parc-aștept ceva să mor?

Cu gândiri și cu imagini

Cu gândiri și cu imagini
Înnegrit-am multe pagini:
Ș-ale cărții, ș-ale vieții,
Chiar din zorii tinereții.

Nu urmați gândirei mele:
Căci noianu-i de greșele,
Urmărind prin întuneric
Visul vieții-mi cel himeric.

Neavând învăț și normă,
Fantezia fără formă
Rătăcit-a, vai! cu mersul:
Negru-i gândul, șchiop e viersul.

Și idei, ce altfel împle,
Ard în frunte, bat sub tâmple:
Eu le-am dat îmbrăcăminte
Prea bogată, fără minte.

Ele samănă, hibride,
Egiptenei piramide:
Un mormânt de piatr-în munte
Cu icoanele cărunte,

Și de sfinxuri lungi alee,
Monoliți și propilee,
Fac să crezi că după poartă
Zace-o-ntreagă țară moartă.

Intri nuntru, sui pe treaptă,
Nici nu știi ce te așteaptă.
Când acolo! sub o faclă
Doarme-un singur rege-n raclă.

Icoană și privaz

De vrei ca toată lumea nebună să o faci,
În catifea, copilă, în negru să te-mbraci ­
Ca marmura de albă cu fața ta răsari,
În bolțile sub frunte lumină ochii mari
Și părul blond în caier și umeri de zăpadă ­
În negru, gură-dulce, frumos o să-ți mai șadă!
       De vrei să-mi placi tu mie, auzi? și numai mie,
Atuncea tu îmbracă mătasă viorie.
Ea-nvinețește dulce, o umbr-abia ușor,
Un sân curat ca ceara, obrazul zâmbitor
Și-ți dă un aer timid, suferitor, plăpând,
Nemărginit de gingaș, nemărginit de blând.
       Când îmbli, a ta haină de tine se lipește,
Ci gingaș-mlădioasă tu râzi copilărește.
De șezi cu capul mândru pe spate lin lăsat,
Tu pari sau fericită, sau parc-ai triumfat...
Ciudat... Stau melancolic, greoi ca și un trunchi,
Când veselă ți-ai pune chiar talpa pe genunchi.
Căci mă cunosc prea bine și nu-mi vine să cred
Că mă iubești pe mine tu, tu! ce eu te văd
Atâta de frumoasă, atât de răpitoare,
Atât ­ cum nu mai este o alta pe sub soare;
Îți bați tu joc de mine, cu ochii mă provoci
Și vrei cu al meu suflet tu numai să te joci...

Ș-apoi... Merit eu oare mai mult de la un înger
Decât de-a lui privire eu sufletu-mi să-mi sânger?
O, bate-ți joc, copilă, ucide-mă de vrei,
Zâmbirea gurei tale, un vis din ochii tăi
Mai mult e pentru lume decât un trai deșert...
Și încheierea vieții-mi: pe tine să te iert.
Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă,
De care nime-n lume, ah, nimeni nu întreabă.
Și am visat odată să fiu poet... Un vis
Deșert și fără noimă ce merit-un surâs
De crudă ironie... Și ce-am mai vrut să fiu?

Voit-am a mea limbă să fie ca un râu
D-eternă mângâiere... și blând să fie cântu-i.
Acum... acuma visul văd bine că mi-l mântui.
Căci toată poezia și tot ce știu, ce pot,
Nu poate să descrie nici zâmbetu-ți în tot.
Te-am îngropat în suflet și totuși slabii crieri
Nu pot să te ajungă în versuri și descrieri.
Frumseța ta divină, nemaigândită, sfântă
Ar fi cerut o arfă puternică, ce-ncântă;
Cu flori stereotipe, cu raze, diamante,
Nu pot să scriu frumseța cea vrednică de Dante.
O, bate-ți joc de mine, pigmeu deșert, nedemn,
Ce am crezut o clipă de tine că sunt demn.
O, marmură curată, o, înger, o, femeie,
Eu să te-ating pe tine cu-a patimei scânteie,
Eu, eu să fiu în stare o clipă să-mi închipui
C-al meu e trupul dulce? c-a mele: fața-i, chipu-i...?
Nebun ce sunt... Nu râzi tu? O, râzi de mine... Râzi.
Plângând cu-amărăciune, eu ochii să-mi închiz,
Să nu mai văd nainte-mi acea frumoasă zeie,
Cu capul ei de marmur pe umeri de femeie...
Astfel îmi trece viața, astfel etern mă chinui
Și niciodată, Ana, nu m-a lăsat la sânu-i,
Căci ea nu vrea iubire... vrea numai adorare...
Tâmpit să-mi plec eu fruntea ca sclavul la picioare
Și ea să-mi spuie rece: „Monsieur, ce ai mai scris?"
La glasu-i chiar ironic, să fiu în paradis,
Să fiu prea, prea ferice, de-a vrea să cate numa
Pe acest mizerabil, ce o privește-acuma.
Da, da! să fiu ferice de-un zâmbet, de-un cuvânt,
Căci zâmbetul mai mult e ca viața-mi pe pământ.
Să simți cum că natura își bate joc de noi:
Ici-colo câte-un geniu ­ și preste tot gunoi.
Și eu simt acest farmec și-n sufletu-mi admir
Cum admira cu ochii cei mari odat- Shakespeare.
Și eu, eu sunt copilul nefericitei secte
Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte;
Dar unde este dânsul cu geniu-i de foc
Și eu, fire hibridă ­ copil făr- de noroc!
Făr- de noroc? De ce dar? Au nu sunt fericit
Că-n calea mea o umbră frumoasă s-au ivit?
Nu mi-e destul-avere un zâmbet trecător,
O vorbă aruncată ironic ­ de amor?
Comoară nu-i destulă privirea, un cuvânt,
Ce viața-mi însoți-va de-acum pân-în mormânt?
Sunt vrednic eu a cere ­ sunt demn să am mai mult?
A lumei hulă oare în juru-mi n-o ascult?
Putut-am eu cu lira străbate sau trezi
Nu secolul, ca alții ­ un ceas măcar, o zi?
Cuvinte prea frumoase le-am rânduit șirag
Și-am spus și eu la lume ce-mi este scump sau drag...
Aceasta e menirea unui poet în lume?
Pe valurile vremei, ca boabele de spume
Să-nșire-ale lui vorbe, să spuie verzi ș-uscate
Cum luna se ivește, cum vântu-n codru bate?
Dar oricâte ar scrie și oricâte ar spune...
Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,
O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers.
Natura-alăturată cu-acel desemn prea șters
Din lirica modernă ­ e mult, mult mai presus.
O, tristă meserie, să n-ai nimic de spus
Decât povești pe care Homer și alți autori
Le spuseră mai bine de zeci de mii de ori.
Da, soarele bătrânu-i, bătrân pământu-acuma:
Pe gândurile noastre, pe suflet s-a aprins bruma
Și tineri numa-n sânuri vedem, frumsețea vie,
Dar gândul nostru-n ceață n-o pune pe hârtie...
Suntem ca flori pripite, citim în colbul școlii
Pe cărți cu file unse, ce roase sunt de molii.
Astfel cu meșteșuguri din minte-ne ­ un pir ­
Am vrea să iasă rodii sau flori de trandafir.
În capetele noastre de semne-s multe sume,
Din mii de mii de vorbe consist-a noastră lume,
Aceeași lume strâmbă, urâtă, într-un chip
Cu fraze-mpestrițată, suflată din nisip.
Nu-i acea altă lume, a geniului rod,
Căreia lumea noastră e numai un izvod...
Frumoasă, ea cuprinde pământ, ocean, cer
În ochi la Calidasa, pe buza lui Omer?
O, salahori ai penei, cu rime și descrieri
Noi abuzăm sărmanii de mâna-ne de crieri...
Căci plumbu-n veci nu-i aur... și-n noi se simte izul
Acelei meserie ce-o-nlocuim cu scrisul...
În loc să mânui plugul, sau teasla și ciocanul,
Cu aurul fals al vorbii spoiesc zădarnic banul
Cel rău al minții mele... și vremea este vama
Unde a mea viață și-a arăta arama.

„Să reproduci frumosul în forme" ne înveți:
De-aceea poezia-mi mă împle de dispreț...
Dator e-omul să fie a veacului copil,
Altfel ca la nevolnici el merit-un azil
Într-un spital... Acolo cârpească cu minuni
Păreții de chilie și spună la minciuni...
Da! ticălos e omul născut în alte vremi...
Sincer, îți vine soartea s-o sudui, s-o blestemi:
Blăstămurile însăși poet te-arată iarăși,
Al veacului de mijloc blestemul e tovarăș.
Între-un poet nemernic, ce vorbele înnoadă
Ca în cadență rară să sune trist din coadă
Și-ntre-ofițerul cu spada subsuoară
Alegere nu este, alegerea-i ușoară.
Pocnind în a lui haine, el place la neveste,
Fecioara-nfiorată își zice: acesta este...
Acesta da... Simțire tu ai și este dreaptă.
Nebuni suntem cu toții, natura-i înțeleaptă ­
Un corp frumos și neted te face să iubești,
În brațul lui puternic tu simți că-ntinerești.

       Doar nu ești tu nebună
S-alegi în locu-i, fată, pe un împușcă-n lună,
Pe-un om care stă noaptea ș-a minții adâncime
În strofe o disface și o așază-n rime...
Soldatul spune glume ușoare ­ tu petreci...
Pe când poetul gingaș, cu mersul de culbeci,

E timid, abia ochii la tine și-i ridică.
El vorbe cumpănește, nu știe ce să-ți zică,
Privindu-te cu jale, oftează ­ un năuc...
Și zile-ntregi stau astfel în jilț, ș-apoi mă duc
Și ani întregi putea-voi tot astfel ca să șez
Și-n inima copilei defel nu-naintez.

Copil, copilul nu e? voiește să petreacă.
Ce caut eu cu ochi-mi, cu-a lor privire seacă?
Ce-i zic dumnezeire, și înger, stea și zeie,
Când ea este femeie, și vrea a fi femeie?
Și totuși... Ah, odată, mi-a spus cu vorbe dulci:
„Aș vrea pe braț, aicea, tu capul tău să-l culci,
Să mângâi a ta frunte, nefericit copil!"
Acest cuvânt, divino, mai zi-l o dată, zi-l.
Vezi tu, închipuirea în veci îmi e tovarăș.
Un vis, ca o poveste, în veci revine iarăș:
S-ajung o zi în care, în strâmta mea chilie,
Tu să domnești ca fiică, stăpână și soție
Și-n ore de durere, când gândul mi-a fi veșted
Să simt cum dulcea-ți mână se lasă pe-al meu creștet,
Ș-atunci ridicând capul, dând ochii-mi peste spate,
Să văd, ah, pământeasca-mi, duioasa-mi zeitate...
Fugi, fugi! Ce te așteaptă cu mine într-un veac,
În care poezie și visuri sunt un fleac:
Nu te îndemn eu însuși ca să-mi urmezi în cale,
Să fiu nemernic martor nefericirii tale.
Decât să scriu la versuri, mai bine-aș bate toba:
Cu rime și cu strofe nu se-ncălzește soba.
Chiar inima-mi de-aș da-o să bei dintr-însa sânge:
Nevoia este gheața ce-amoru-n grabă-l stinge.
.........................................................
Visând astfel ia sama cu mine că petreci,
Copil cu gură caldă, cu piciorușe reci.
Te-apropii, mă-ntrebi dulce: cum nu te curtenesc?
O vorbă-ai vrea în fine s-auzi cum o rostesc...
De-un ceas tu caști în fața-mi ­ acum-nsă dorești,
Drept preț, să-ți spun amoru-mi în versuri franțuzești.

Idee! Și de brațu-mi atârni dulcele-ți braț.
Întorc spre tine capul, privesc fără de saț,
Cu gura de-al tău umăr încet și trist șoptesc:
Ești prea frumoasă, Doamnă, și prea mult te iubesc!

Terține

Tinzându-ți mâna o priveai cuminte,
Mișcai zâmbind a tale roșii buze,
Șoptind încet, ca-n vis, la dulci cuvinte.

Urechea mea pândea să le auză
Abia-nțelese, pline de-nțeles ­
Cum ascultau poeții vechi de muză.

Și-n ochii tăi citeam atât eres,
Atâta dulce-a patimei durere,
Că-n al meu suflet toat-o am cules.

A vorbei tale lamură de miere,
Al gândurilor visătorul haos,
Al tău surâs precum ș-a ta tăcere

Și chipul tău în voluptos repaos.
Pătruns-au toate limpede-n cântare-mi,
Când al tău suflet mie l-ai adaos.

Stăpână ești pe gându-mi și suflare-mi
Și-acesta cânt, ce gat-acum vedemu-l,
Tu poți să-l ții și numai tu să-l sfaremi.

De-ngădui tu ca eu să-nchin poemul,
Precum viața mea ți-am închinat-o,
Disprețui hula orișicărui emul:

Primește-l dar c-un zâmbet adorato!

Tu mă privești cu marii ochi...

Tu mă privești cu marii ochi, cuminte;
Te văd mișcând încet a tale buze,
Șoptind ca-n vis la triste, dulci cuvinte.

Urechea mea pândește să le-auză
Abia-nțelese, pline de-nțeles ­
Cum ascultau poeții vechi de muză.

În ochii tăi citeam atât eres,
Atâta dulce-a patimei durere,
Că-n suflet toată, toat-o am cules.

Vorbirea ta mi-i lamura de miere,
În ochii tăi de visuri e un caos,
Și-atât amor c-auzi pân- și-n tăcere.

Frumosul chip în voluptos repaos
Pătruns-au trist și dulce în cântare-mi.
Ființa ta gândiri-mi am adaos.

Căci numai tu trăiești în cugetare-mi.
A ta-i viața mea, al tău poemul,
Cum le inspiri tu poți să le și sfaremi.

Nu crede tu că eu sunt cuiva emul
Când cântul meu se-mbracă fel de fel:
Ici în terține suspinând, vedemu-l,

Dincolo el oftează în gazel,
Același e, deși mereu se schimbă,
De tine-i plin, de tine-mi zice el...

Alege forme dulci din orice limbă:
Acuma-l vezi îmblând cărare dreaptă,
Acum pe-a lui Firdusi cale strâmbă.

Dar orișicând el alta nu așteaptă
Decât ca ție, suflete, să-ți placă,
Tu să-l aprobi cu gura înțeleaptă.

În mii costume astfel se îmbracă,
Și ca s-atragă dulcea ta zâmbire
Minuni, de vrei, sărmanul o să facă...

Ș-acuma-l vezi, cu-a lor ademenire
L-au dus pe-alături dulcile terține,
Uitând ce-a vrut să-ți spuie-n aste șire.

Au vrut să-ți spuie că e plin de tine,
Că de-al tău farmec ritmul său foiește,
C-a sale gânduri de zâmbiri sunt pline.

Ș-astfel pe mine el mă stăpânește...
Adună-n versuri ale mele zile
Și-n strofe le-a legat grădinărește.

În poala ta zvârlind aceste file.