Mi-am zidit monument...

Horațiu

Mi-am zidit monument decât acel de fier
Mult mai trainic și nalt ca piramizi cerești;
Ploaia nu-l va mânca, nici acvilonul slab,
Nici al anilor șir, vremile cari fug.

Nu de tot voi muri, partea mai bună a mea
Va scăpa de mormânt...

Din Odiseea

Spune-ne, muză divină, de mult iscusitul bărbat, ce
Lung rătăci după ce-au dărâmat Troada cea sfântă.
Multe cetăți de oameni văzu și datini deprinse,
Multe-n inima lui supărări pe mare avut-au,
Chibzuind pentru sufletul lui, alor săi înturnare.
Dar pe tovarăși el nu mântui cu toat-a lui grijă.
Singuri ei gătiră pieirea prin fărădelege,
Căci, nebuni, ei boii-au tăiet luminosului fiu al
Lui Hyperion, încât le luă a-ntoarcerii ziuă ­
De-aste vorbește-ne asemeni puțin a Cronidului fiică.
Toți ceilalți precât de pieire-au scăpat, pre acasă
Ei erau, mântuiți de războaie și de apele mării.
Numai pre el, doritul de patrie și de soție
Nimfa măreață-l oprea, minunata zână Calipso-n
Peștera cea boltită, râvnind de bărbat ca să-l aibă.
În rotitoarea plinire de vremuri trecut-au un an azi,
De când zeii-ntoarcerea-n țară îi rânduise
În Itaca și tot de nevoie el mântuit nu-i
La iubiții lui. Toți zeii-l plâng. Poseidaon
Singur ține mânie într-una el lui Odisseus,
Celui de-o samă cu zeii, nainte de-a ajunge în țară-i.

Din Iliada

Cântă-ne, zână, a lui Ahil Peleidul mânie,
Care cumplită făcu aheilor jale nespusă,
Suflete mii viteze de fii de eroi în Aii
Au trimis, pe ei înșii de pradă la câni lăsându-i
Și la paseri. Astfel se-mplini a lui Zeus voință
Din acea zi când cearta făcu dezbinare amară
Între mult divinul Achil și fiul lui Atreu,
Agamemnon, al neamului tot și al regilor rege.
Care din zei ațâță al dezbinului foc între dânșii?
Fiul Latonei și al lui Zeus, mânios pe rege,
El a trimis pierzătoare boli și moarte prin gloate,
Pentru că atreidul mustrase pe preotul Chrise
Când acesta veni la Achaici mândre corăbii
Ca să-și răscumpere fiic-aducând prețioasele daruri
Și cu laurul nemuritorului Phoibos Apolon
Încunjură toiagul de aur. Tare rugă el
Și pre ahei, dar mai cu seamă pe cei doi
Frați atrizi, ce erau căpetenii ai limbilor toate.

E ceasul cel de taină

E ceasul cel de taină, în care-inelul sorții
Unește-al vieții capăt cu începutul morții:
Sub piedica aceasta bătrânii mor în pace
Și se concep copiii acei ce se vor face;
Cei însurați desigur aceia că vor naște;
Pe cel făr- de soție iubirea îl va paște.

O rămâi, rămâi cu bine...

O, rămâi, rămâi cu bine
Deși-n sufletu-mi te port,
N-avuși sânge tu în vine
Și născut ai fost tu mort.

Da, amor fără de nume
Ce în veci am tăinuit,
Umbră-ai fost în astă lume
Și o umbră ai pierit.

Ce m-apuci de gât, iubită,
De ce plângi și de ce tremuri?
În cenușa părăsită
Nu aprinzi tu alte vremuri.

În zădar mă ții în brațe,
În zădar îmi plângi pe piept,
Pentru-a-ți spune neadevărul
Al meu suflet e prea drept.

Am iubit în tine visul
Tinereței mele scump,
Dar se duse tinerețea-mi
Și din suflet eu te rump.

Astăzi trece tinerețea-mi,
Ea în ochii mei se stinge,
Eu te văd o umbră albă
Un cap alb fără de sânge.

Cu a vieții mele flacări
Au trecut ș-a ta viață
Și asupra ta se lasă
Nendurații-mi ochi de gheață.

Sauve qui peut

Albumul tău e un salon în care
S-adună fel de fel de lume multă
Și fiecine așaz-o foaie smultă
Din viața sa, în versuri răbdătoare.

Acum dorești cu pana mea incultă
Și eu să trec prin mândra adunare?
Dar ea de-amicii tăi sfială are
Și de-oi vorbi, au cine mă ascultă?

Spre-a-ți aminti trecutele petreceri
Condeiu-n mână tu mi-l pui cu sila.
De la oricare-un snop de fraze seceri,

Apoi le răsfoiești filă cu filă.
Viclean te bucuri de-ale noastre-ntreceri,
Privind în vrav prostia imobilă.

Albumul

Albumul? Bal mascat cu lume multă,
În care toți pe sus își poartă nasul,
Disimulându-și mutra, gândul, glasul...
Cu toți vorbesc și nimeni nu ascultă.

Și eu intrai. Mă vezi rărindu-mi pasul.
Un vers încerc cu pana mea incultă.
Pe masa ta așez o foaie smultă,
Ce de când e nici n-a visat Parnasul.

Spre-a-ți aminti trecutele petreceri,
Condeiu-n mână tu mi-l pui cu silă.
De la oricine-un snop de paie seceri,

Apoi te uiți râzând la câte-o filă:
Viclean te bucuri de-ale noastre-ntreceri,
Privind în vrav prostia imobilă.

Sătul de lucru...

după Shakespeare, Sonete, XXVII

Sătul de lucru caut noaptea patul,
Dar al meu suflet un drumeț se face
Și pe când trupul doarme-ntins în pace,
Pe-a tale urme l-au împins păcatul.

E noapte neagră-n ochi-mi, totul tace,
Dar mintea-mi vede ­ genele holbate;
Ca și un orb mă simt în întuneric
Și totuși înainte-mi zi se face.

E chipul tău, lumină necrezută
De frumuseți, de taină, curăție,
Ce nopții reci lucire-i împrumută.

Din cauza ta, bălaia mea soție,
Cât ziulica trupu-odihnă n-are,
Iar noaptea sufletul în cale pleacă.

Diamantul Nordului

În lac se oglindă castelul. A ierbii
Molatece valuri le treieră cerbii.
În vechea zidire tăcerea-i și numa
Perdelele-n geamuri scânteie ca bruma.

Străfulgeră-n umbră-i de valuri bătaie
Ajunse în fugă de-a lunei văpaie,
Ce-n vârfuri de dealuri acum se ivește
Ș-a stâncilor muche pe cer zugrăvește.

Păreau urieși ce în cuib de balaur
Păzea o măreață comoară de aur,
Căci luna, ce roșă prin ele răsare,
Comoară aprinsă prin noapte se pare.

Iar lebede albe din negrele trestii
Apar domnitorii ai apei acestei,
Cu aripi întinse o scutur și-o taie
În cercuri murinde și brazde bălaie.

Uimit, Cavalerul cu pasuri pripite
Îmbla prin umbroase cărări nisipite;
Dumbrava șoptește, izvoarăle sună
Așteaptă-n amestec vibrare de strună.

Văratecul aer te-adoarme cu zvonul...
Cu dor Cavaleriul privește balconul.
Cu frunze-ncărcatu-i și trec prin ostrețe
Liane-nflorite în feluri de fețe.

Iar papura mișcă de-al apei cutreier.
În iarba înaltă suspină un greier ­
Prin vânăta umbră, prin rumăna sară,
În farmecul firei răsună ghitară:

Arată-te-n haina de albă mătasă,
Ce pare-ncărcată c-o brum-argintoasă,
Să văd a ta umbră-n lumină-nmuietă,
În părul cel galbăn înalt-mlădietă.

Îndură-te, scumpo! în mine aruncă
Viole albastre și roze de luncă,
Pe coardele-ntinse-a ghitarei să cadă
În noaptea cea ninsă de-a lunei zăpadă.

Iar ochii albaștri, mari lacrimi a mării,
Să-ngăduie-n taină suspinul cântării;
Cobori, adorato! pe inimă cazi-mi,
Bălaia ta frunte de umăr să-mi razimi.

E demna ta frunte să poarte corona,
Robit universul să-i fie ­ Madonna!
Îngăduie celui din urm-al tău sclav
Plângând să-ți sărute al urmelor prav.

Și lasă-mă-n umbra cămări-ți să vin,
Frumos îmbrăcate cu alb muselin,
Iar Cupido pagiul cu palma s-ascundă
A lampei de noapte lucire de nuntă.

Deasupră-și aude uscata foșnire
A poalelor lungi de mătasă subțire;
Prin flori îi apare, se-nclină pe gratii
Duioas-arătare a mult-adoratei.

Ghitara lui tace; cu șopot ea spune:
Zadarnică este iubirea ta, june!
De-un farmec legată-i întreaga-mi simțire,
Iubirea-mi asemeni de-a lui împlinire.

Oricât mi-ai fi drag, și-o jur că-mi ești drag,
Un farmec te-oprește, te leagă de prag...
De-aceea de mine să fugi, Cavalere,
Și uită că gânduri și doru-mi te cere.

A Nordului mare o piatră ascunde,
Lucește ca ziua prin negrele-i unde
Și cui o va scoate viața mi-o dărui;
Dar vai! nici s-o vadă nu-i soarta oricărui.

O, înger! el zice și glasu-i se-neacă
Și dreapta îi scapă pe-a săbiei teacă:
Sigur de iubire-ți ­ m-aștepte pierzare ­
Tot scoate-voi piatra luminei din mare!
................................................
Din Spania pleacă, cu pașii pribegi,
Prin țări și orașe, castele de regi;
Abia vede-o țară și iarăși o lasă,
Căci piatra luminei gândirea i-apasă.

De ani e pe cale... Se vede în fine
Cuprins de pustiuri, de negură pline,
Încet poticnește al calului pas,
Și-n noapte departe se pierde-al său glas.

El vede munți mândri, asupra cărora
Pădurile negre nu știu aurora
Și toate formează clădire înaltă
De stânci ce grămadă stau una pe altă.

Un munte e poartă și streșini păduri
Și scările-s dealuri... În falnicii muri,
Prin aspru arcate boltiri de fereastră,
Priveai o lumină ca cerul albastră.

Cum marea de valuri nu știe repaos,
Astfel se frământă al norilor caos,
O stea nu lucește pe bolta cea largă ­
Pornit ca de vânturi sirepul aleargă.

Un tunet cutremură lumea-n temei.
Venea parc-o oaste călare de zei...
Cu-a lui erghelie-nspumată de cai,
Vuind vine mândrul al mărilor crai.

Cu gâturi întinse sirepi de omăt
Prin norii cei negri zburau spăriet,
Mânați de gigantul cu barb-argintoasă,
Ce vântul în două despică frumoasă.

Văzându-l pe tânăr înalță toiagul
O aspră privire i-aruncă moșneagul,
Cumplit amenință, în arc se coboară
Și piere în doma-i înalt solitară.

Se-ntunecă iarăși, în fulger năzare
Vedenii uimite palatul cel mare;
Năzare bătrânul în bolta ferestii,
În pletele-i albe cunună de trestii.

Fugea Cavaleriul. Dar codri-n urdie
În urmă-i s-adună și iar se-mprăștie;
Câmpiile șese alunecă iute,
Deasupră-i s-alungă de fulgere sute,

Și luna s-azvârle pe-a norilor vatră,
Pâraiele scapăr, bulboanele latră,
Deasupra lui cerul i-aleargă în urmă
Și stelele-n râuri gonite, o turmă.

Și munții bătrâni îl urmau în galop
Cu stâncele negre, gigantici ciclopi,
Greoaie hurducă pământu-n picior,
Prăval de pe umeri pădurile lor.

Se-ntreabă: Fug eu? sau că lumea întreagă
A rupt-o de fugă nebună, pribeagă?
Sau mări subterane duc munții cu sine,
Purtându-m-o frunză pierdută pe mine?

O dată-ncă pintenu-nfige ­ aleargă!...
Deodată... se schimbă în noaptea cea largă
Privirea... Nainte-i o lume-i deschisă
Cu aer văratec pe lunce de visă...

Pe maluri de râuri ce scapără line,
El vede castele cu arcuri senine
De marmură albă ascunse-n dumbrave.
În cer mișcă norii auritele nave...

O muzică tristă, adânc-voluptoasă,
Pătrunde-acea lume de flori și miroasă;
Și verzile lanuri se leagănă-n lună
Și lacuri cadența cântărilor sună.

Subțirile neguri păreau pânzărie
De brum-argintoasă, lucind viorie;
Și florile toate sub ea-ncremenite
Respiră bogate miroase-adormite.

Pe-al codrilor verde, prin bolțile dese,
Prin mreje de frunze seninul se țese;
Și apele mișcă în păture plane ­
În funduri visează a lumei icoane.

Și unde-n dumbravă-i săpată cărare,
O mândră femeie s-arată călare,
Pe calul ei graur se-nvârtește-n laturi,
De dulcea-i privire nu poți să te saturi.

În părul ei negru lucesc amorțite
Flori roși de jeratic frumos încâlcite,
Rubine, smaranduri, astfel presărate,
Sălbatec-o face la față s-arate...

Și ochi de-un albastru, bogat întuneric,
Ca basme păgâne, de-iubire himeric,
Lucesc sub o frunte curată ca ceara ­
Zâmbirea-i îmbată ca nopțile, vara.

Pe codri-nfioară a ei frumusețe
Și apele fulger cu undele crețe;
Se pare că-nvie a basmelor vremuri,
Căci lumea-i cuprinsă de-un dulce cutremur.

Din nori curge-o bură, un colb de diamante,
Pe văi se așează, pe dealuri înante;
În față li-i luna, prin șuiet de șoapte
S-ardică pe cer curcubeie de noapte...

Ea calu-și alătură. mâna întinde,
Iar părul ei negru încet se desprinde
Și-n valuri de moale mătasă el cade
Pe umere albe... Frumos i se șade!

Și plâns este glasu-i: ­ „Iubit cavalere,
Nu merge la mare, că mor de durere;
Împarte cu mine pământul și raiul."
De dor și de grijă îi tremură graiul.

„Iubite dorite, în brațele-mi vino
Și cruda durere din pieptu-mi alin-o!
Să fii al meu mire menitu-i de zodii
Și ție păstrat-am a sânului rodii.

În van, e crăiaso! zâmbirea-ți din treacăt,
Căci mintea mea pus-au simțirilor lacăt
Și chipu-ți nu poate pătrunde-n visare-mi.
Cu ochii albaștri amoru-mi nu-l sfaremi.

Păstrează, crăiaso, viclenele sfaturi.
În laturi, frumoasă ispită, în laturi!"
Ea piere... cu dânsa castele, dumbravă...
Și marea-nghețată vuiește grozavă.

Mișcate de mare-n strigare măreață
A Nordului vin caravane de gheață...
Pe ceruri în neguri o stea nu s-arată,
Departe doar luna ­ o galbenă pată.

Cetăți hrentuite pe țări plutitoare,
Cu șiruri de dome, steclind de ninsoare,
Schelete-uriașe purtând cremenite
Coroane în colțuri pe capuri hâite.

Vin regii de Nord cu oștiri să se plimbe,
Cu chipuri ciuntite și umere strâmbe
Și toată strigarea, vuirea, sunarea
E surdă ca ceriul, e moartă ca marea.

În domele largi, prin palate deșarte
Răsună doar vântul... ca glasuri ­ departe.
Și spiritul morții eterne-n ruine
Își mișcă imperiul fără de fine.

Orașul pe ape-i al zeilor nordici,
Cu strade de temple, cu dome și portici;
Dar astăzi sunt frânte boltitele porți,
Pustiu e în dome ­ și zeii sunt morți.

El suie un turn ce se nalță sub lună,
Cu ziduri crăpate de ger și furtună,
Se uită la ceruri, se uită în mare...
Cu capul în jos se aruncă... Dispare.

Și cum amorțește și-ngheață... suspină:
O, piatr-a luminei, revarsă-mi lumină!
Prin genele-nchise s-arată, o vede
Și strigă... și mâna pe dânsa repede...

O prinde... prin farmec în jur se-nsenină,
El vede lungi râuri, câmpii în lumină,
Grădina din țara-i, cu lacu-i, castelu-i
Ca-n vis, ca aievea i se arăta lui.

Ce stai cu sfială, ce nu te apropii,
N-auzi cum pe frunze alunecă stropii,
Ș-aleele scutur de rouă o ploaie
Iar soarele nalță în disc de văpaie?

El scările urcă cu piatra în mână.
În prag îl așteaptă frumoasa stăpână.
De gâtu-i s-atârnă, zâmbind ea îi spune:
„Adânca-ți durere pieri prin minune.

Dar piatră mai scumpă și cea-adevărată
Iubirea mea este nestinsă, curată;
Păstrează-mi-o bine... aceasta ți-o dărui..."
El ochii și-i freacă, să vadă,-adevăru-i?

......................................................

Și drept că-n mișcarea molaticei ierbi
Păștea înainte-i o turmă de cerbi.
Dar tot nu-i în ceru-i... Din genele-i bruma
Cu visul deodată ș-o scutur-acuma.

Își scutură haina cea umedă, plină.
Balconu-l privește și tare suspină.
Zădarnic făcut-au ghitara paradă:
Ińez nici visase să vie să-l vadă.

Și ce-i mai rămâne să facă săracul?
În lac să privească cum joacă malacul?
Mai bine prin tufe se fură cu pază...
Ca nimeni s-auză și nimeni să vază.

În urmă-i o ușă-n balcon se deschide...
Prin flori se arată o gură ce râde...
Cu fața ascunsă în păru-i, șirată,
De-amoru-i prostatec așa se disfată.

Codru și salon

I


Zadarnic fete mândre zâmbind cutreier sala
Și muzică-i și visuri și farmec îndelung.

În ochii unui tânăr sădită e răceala
Și note cât de blânde în inimă-i n-ajung.

Amicul cel de-o vrâstă păharul lui îl împle
Și-l cheamă și pe dânsul la masa unde beu;
Pe mânile-amândouă el ține a lui tâmple,
Se uită pe fereastă cum ninge-ncet... mereu.

Se uită cum omătul copaci și case-ncarcă,
Cum vântul farmă ramuri zvârlindu-le-n ferești,
Atunci i se năzare un vis frumos... și parcă
Revede tinerețea-i cu ochii sufletești.

Colo în depărtare e valea lui natală,
Cu codri plini de umbră, cu râpe fără fund,
Unde izvoară albe murmură cu sfială
Și scapăr-argintie lovindu-se de prund.

Ar vrea ca să mai vadă colibele de paie
Prin stânce încuibate, ce mai că se prăval,
Când luna dintre nouri, crăiasa cea bălaie,
Se ridica prin codri din fruntea unui deal.

Să aib-ar vrea colibă de trestii, mititică,
În ea un pat de scânduri, mușchi verde de covor,
Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică
Cu fruntea lui cea stearpă pierzându-se în nor.

Ar vrea să rătăcească câmpia înflorită,
Unde ale lui zile din visuri le-au țesut;
Unde-nvăța din râuri o viață liniștită,
Părând să n-aibă capăt, cum n-are început.

Mama-i știa atâtea povești, pe câte fuse
Torsese în viață... deci ea l-au învățat
Să tâlcuiască semne și-a păsărilor spuse
Și můrmura cuminte a râului curat.

În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,
În dulcele-nmiitul al paserilor grai,
În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare
Zidesc o mănăstire de ceară pentru trai,

De spânzură prin ramuri de sălcii argintoase
O-ntreagă-mpărăție în cuib legănător,
A firii dulce limbă de el era-nțeleasă
Și îl împlea de cântec, cum îl împlea de dor.

Visa copilul... Fruntea-i de-o stâncă răzimată,
Privea uimit în râul ce spumega amar,
Și arunca vo piatră în apa-nvolburată.
Râdea, cânta degeaba... plângea chiar în zădar.

El vede ierburi nalte în mândră zi cu soare.
Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin
Prin iarba mare trece ș-aminte luătoare
Plivește flori albastre și fire de pelin.

Cunună împletește, o-ncaieră sălbatec
În pletele îmflate, în părul încâlcit
Și ochii râd în capu-i și fața-i e jeratec ­
A lanurilor zână, cu chip sumeț, răstit.

Apoi în codru trece și cântă doina dragă.
Sălbatec este glasu-i, vioi, copilăros,
El sună-n codru verde, trezește lumea-ntreagă,
Picioarele-i desculțe îndoaie flori pe jos.

„Ah! cum nu sunt ­ ea strigă ­ o pasăre măiastră
Cu penele de aur ca pasările-n rai;
La Sfânta Joi m-aș duce, aș bate în fereastră
Cu ciocul și i-aș zice cu rugătoriul grai:

Să-mi deie-un măr, în care închisă e o lume,
Palat frumos la munte, în codri înfundat,
Ș-un făt-frumos de mire, înalt, cu dulce nume,
Din sânge și din lapte ­ fecior de împărat!"

Ea cântă și pocnește în crengi c-o vargă lungă.
O ploaie de flori albe se scutură pe ea,
Un flutur se înalță, cu sete ea-l alungă,
Cu mâna crengi îndoaie și glasu-i răsuna.

Apoi și-aduce-aminte... era o zi frumoasă...
El s-a trezit pe-o punte sub ochii ei de foc...
Ea păru-și dă-ntr-o parte din fața rușinoasă,
Își pleacă ochii timizi și el a stat pe loc...

Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ție minte.
Destul că nu mai este... și chipul ei cel blând,
Zâmbirea-i sfiicioasă și ochiul ei cuminte
Sunt duse fără urmă de pe acest pământ.

S-a stins. De-aceea însă ar vrea încă o dată
Să vadă lunca verde, departe valea-n flori,
Unde ades pe brațu-i, în noaptea înstelată,
Ședea pe stânca neagră spuindu-i ghicitori.

Da, ghicitori, enigme. Ce știa el pe-atunce
De-a vieții grea enigmă, de anii furtunoși?
În lacu-adânc și neted, în mijlocul de lunce,
Părea că vede zâne cu păr de aur roș.

Și trestia cea naltă vuind de vânt mai tare...
La glasu-i asculta el ca basme triste, dulci,
Când rețele din codru pe creții apei clare,
Scăldându-se prin papuri lăsau pe valuri fulgi.

II


Trecură ani. E noapte. În camera bogată,
Pe-un pat alb ca zăpada, copila sta măreț.
O candelă de aur c-un punct de foc arată
Prin umbra străvezie icoane pe păreți.

Culcată jumătate, copila cu-ntristare
Zâmbește. Plete blonde pe umere cobor
Și cad pe albe perini, iar ochiul ei cel mare
Arată nu amorul ­ ci setea de amor.

Iar fața ei frumoasă-i de-acea albeață sură,
Brumată ca-n lucirea unui mărgăritar;
Pe brațe de zăpadă, pe sânii ei se fură
A candelei lumină mai rar și tot mai rar.

Iar micile-i picioare ating covorul moale
Și chinuie papucii de-atlaz, care stau jos.
L-a patului ei margini cu fruntea-n a ei poale
Sta în genunche dânsul, privind întunecos...

Sub umeri-unei fețe ca marmura de rece
Sunt umbrele-ntristării, ce-adânci l-arată slab;
Prin ochii mari și negri o îndoială trece,
Ce fulgeră în taină, apoi dispare-n grab.

Din vorba mea nu poate amor să se aleagă?
Nu te iubesc atâta cât știu să te iubesc?
Ai vrea să storc din mare amărăciunea-ntreagă
Și într-o picătură s-o beau, să-nnebunesc?

Spre-a împlini vounul din dorurile tale,
Au pot să fiu, copilă, de trei ori Dumnezeu,
Și ce-au făcut puternic în veacurile sale,
Aceea într-o clipă să pot a face eu?

O, de-aș putea s-amestec a lumii lucruri toate,
După a mea voință un ceas să te încânt,
Cu susu-n jos ar merge a firii legi bogate,
Pustiu ar fi în ceriuri și ceriul pe pământ.

Și la a ta ivire părere-ar ziua noapte,
Astfel de strălucită ai trece-n lanuri verzi,
Încât numai pâraie ți-ar povesti cu șoapte,
Că în a ta privire eu mințile îmi pierz.

Când ai muri, iubito, căci contra morții n-are
Nici Dumnezeu putere, atuncea cu amar
Aș stinge în grămadă sistemele solare
Și-n ăst mormânt te-aș pune ca pe-un mărăgăritar.

Iar eu, eu, singuratec în lumea cea pustie,
În caos fără stele și fără de nimic,
M-aș arunca ­ un demon ­ să cad o vecinicie,
De-a pururea și singur deșertul să-l despic.

Iar dacă liberate planetele cu-ncetul
Ar reintra în viață în vechile lor legi,
Ființele lor nouă privească-atunci cometul,
Neliniștind cu zboru-i veciile întregi.

Fantasmă nesfârșită și totuși diafană,
Din lume exilată neaflând limanul său,
Demon, gonit de-a pururi de ordinea tirană ­
       Acela să fiu eu.

Să faci minuni? Nu-i asta. Nu mă-nțelegi, iubite ­
Pe creștetul lui mândru ea mânile și-a pus.
Sunt taine-n astă lume atât de neghicite,
De-ai spune viața toată, tot n-a sfârși de spus.

Vezi tu, eu te-aș vrea těmid, un blând băiet, să-mi spună
Cu ochii plini de visuri zadarnice povești,
S-adorm plecându-mi tâmpla la tâmpla ta ­ nebună!
Așa cum te visasem ai fost, dar nu mai ești.

Pătate de-ndoiele a vieții tale vise ­
Băiet de-ai fi tu încă, la mine să te-ardic,
Să te privesc cu gene pe jumătate-nchise,
Dar nu mai crezi în visuri, căci nu mai crezi nimic.

Să fii un pagi din basme și eu să fiu regină!
O, cum aș fi de bună și tu ai fi gentil,
Plutire-am lin pe lacul ce doarme în grădină,
Căci eu mă simt copilă, de-ai fi și tu copil!

Nu mintea ta, nu ochii, ce fulgeră-n tăcere,
Nu astea mă îngheață de-mi vine ca să mor.
Mă doare ­ nu știu... glasul amestecat cu fiere,
Căci sufletu-ți e-o rană, suflările-ți mă dor.

Ce vrei? Îmi pare-n ochi-ți că văd o veche vină.
În vorbă amintirea a unei crude munci,
În inimă e-o parte cu totului străină ­
De-ai fost vrodată tânăr, e foarte mult de-atunci!

Lectură

Stam sara la fereastă,
Iar stelele prin ceață
Cu tainică dulceață
Pe ceruri izvorea.

Citeam pe-o carte veche,
Cu mii de negre gânduri
Și literile-n rânduri
Prinsese a juca.

Jos lacul se-ncrețise
Sub purpură târzie
Și valuri verzi de grâie
Se legăna pe lan.

O stea din cer albastru
Trecu a ei icoană
Din fața apei plană
În fundul diafan...

Și cred pe înțeleptul
Ce-l văd că-n carte zice
Că-n lume nu-i ferice,
Că toate-s năluciri...

Deodată la ureche-mi
Aud șoptind copila...
Iar vântu-ntoarce fila
Cu negrele gândiri.