Stai deasupră-mi, ochi de întuneric,
Cu putere mă pătrunde-acu
Serioasă, blândă, visătoare,
Neadâncit de dulce, noapte, tu!
Cu-al întunecimii tale farmec
Risipește ceața lumii reci,
Să te simt plutind deasupra vieții-mi,
Singuratic, tu, în veci de veci.
Showing posts with label Poezii publicate în anul 1879. Show all posts
Showing posts with label Poezii publicate în anul 1879. Show all posts
Minte și inimă
I
Ce privești în jos smerită,
Că te mânii te prefaci,
Când îți zic că el îți place
Și că tu demult îi placi.
Voi jucați în comedie
Rolul vostru de-nțelept,
Dar de ce unul la altul
Vă uitați atât de drept?
De ce, când pe neașteptate
El sosește uneori,
Rumenirea face locul
Unei gingașe palori;
Și privești cu ochi nesiguri,
Sânul crește făr să vrei?
Dar vă stingeți dupăolaltă...
Comedie, dragii mei...
Parcă-l văd cum vine ice,
Șade-n veci pe-același jeț
Și la tine își îndreaptă
Ochii negri și șireți.
Și când credeți cum că nime
Dimprejur nu vă ia sama,
Numa-atunci vă dați în petic
Și vă arătați arama.
Eu vă văd de pe sub gene:
Ochi-n ochi priviți fierbinte
Și de dragi unul altuia
Conversați fără cuvinte.
Cine nu v-ar ști, copilă,
Da, v-ar crede neam de sfinți.
Și să stați numai l-atâta...
Bine? Sunteți voi cuminți?...
Taci, mătușă, tu mă superi,
De-i vorbi mai mult eu fug.
Ce se pare că-i iubire
Nu-i decât prieteșug.
De prieteni, se-nțelege,
Vă-nșelați cu mult sistem.
Și de dânsul nu pe-atâta,
Dar de tine mai mă tem.
Pân-acum pornirea voastră
Ați știut să o mascați
Și în sufletele voastre
Cu durere vă iubeați.
Promițând unul altuia
Cum că nu veți mai iubi.
Voi gândeați c-o să rămâie
Astfel până veți muri.
Și-n această mângâiere,
De pe-o zi pe alta, voi
Trăgăniți o fericire
Dureroasă, amândoi.
Fiind siguri unul de-altul,
Să promiteți fu ușor
Cum că nu o să mai faceți
Alianțe de amor.
Dară azi pui capăt tragic
Astei stranie povești...
Doamne, Doamne, mătușico,
Nu ți-i greu să mai vorbești?
Nu mi-i greu, căci ești în stare
Să sfărâmi ca un... copil
Jucăria-ncântătoare
A frumosului idil.
Când vă văd mergând alături,
Vă zâmbiți și vă privesc
Și când credeți câte spuneți,
Eu fac haz și-ntineresc.
Voi, gurmanzi ai drăgostirii,
Cu rețeta cea mai bună
Învăliți amoru-n vorbe,
Clevetindu-l împreună.
Și feriți de ochii lumii,
Între rariștea de brazi,
Voi mergeți când vine sara,
Tu ești rumănă-n obraz.
Și atâta bucurie
Văd în ochii tăi cei mari...
Nu lipsește decât nunta
C-un taraf de lăutari.
În zădar oare Teodor
Scrie-a codrului poveste?
Și atât de rău îi pare
Că băiet el nu mai este?
Că nu vreți a da pe față
Dulcea taină înțeleg,
Căci cu-atâta e mai dulce
Dar un capăt nu aleg.
Și ce bine ați petrece
Azi, când viața vă zâmbește,
Cum în vremea mea Konaki
O spunea pe bătrânește:
„Prin pustii și munți sălbateci,
Prin prăpastii, râpi, ponoară,
Unde-n albia de stâncă
Sună blândele izvoară;
Acolo unde natura
Cu puterea ei măreață
Răspândit-au pretutindeni
Bucurie și viață;
Unde brazii cei de fală
Se înalță cu trufie,
Unde zmeura și mura
Au a lor împărăție;
Unde toate împreună
Strigă: «Vino, te oprește!»
Acolo amorul cheamă,
Acolo vin- de iubește.
Acolo ochiul zavistnic
Nu mai are vo putere:
Nu-i jignire în iubire,
Ci noroc și mângâiere."
Ție-ți trebuie vecinul;
Teodor e pentru tine:
Liniștit, cam mizantropic
Ș-apoi îl iubești, știu bine.
Ție-ți place poezia,
El lucrează versuri bune.
Toate versurile sale
Tu pe muzică le-i pune.
De-i cânta veți face duo,
Glasul vostru se combină;
De te-ai pune la piano
Te-a-nsoți din violină.
Ție-ți place moșioara,
Pe a ta vrei s-o lucrezi,
Iar el știe plugăria
Gospodar e, precum vezi.
Moșioara lui altdată
Era tot părăduită,
Vezi acuma ce-i aduce,
Cât de bine-i rânduită.
Așadar, nu sta la gânduri,
Prea ușor alegi din două,
Eu îți zic să-ți iei vecinul,
Ie-l cu mânile-amândouă.
Toată ziua se închide
Prin autori mâncați de molii
Și îl vezi întotdeuna
Cumu-i plin de colbul școlii.
Dar nu vine-n toată sara?
Vine. Poate i-i urât.
Ș-apoi nu știi cum că fusta
Femeiască-o au... urât?...
Pentru?
Știu eu care-i cauza?
Pentru că în lumea toată
Numai una-i este dragă.
Vezi așa, așa e, fată.
Ș-acea una?
Acea una
Stă naintea mea și coase
Și de-i spun că este astfel
Se preface mânioasă.
Frumuseți să spariu lumea,
Precum însăși vezi, nu am,
Deci în cumpănă pun toate
Și le măsor dram cu dram.
Ș-am văzut că-i mult mai bine
C-un moșneag să mă cunun
Decât iar să-mi risc eu sama
C-un bărbat ori c-un nebun.
Eu susțin că orice casă
Din convenție se face:
E mai multă fericirea
Căci într-însa este pace.
Pace? Da cunoști moșnegii?
Scârțâiesc neîncetat.
Ba-i bolnav, ba n-are vreme
Să te ducă la primblat.
De faci muzică el cască,
Dacă râzi el e ursuz,
Să vorbești de vrei ai voie,
Da nici glasul nu-i auzi.
Când s-apropie, drăguță
Fată! funia de par,
Atunci chin! Moșneagu-ntr-una
Scârțiește ca un car.
Nu doresc, nepoată dragă,
Să ajungi la așa hal...
Știi ce pace e aceea?
E tăcerea din spital.
Alta-i pacea sufletească
Care e rodul iubirii
Și acolo e tăcere,
Dar tăcerea fericirii.
Tu lucrezi iar el acasă
Poate sta, poate lucra,
Dar din când în când aruncă
Ochii lui asupra ta.
Și se uită lung la tine.
Doamne! limpede mai știe
Cum că fără tine lumea
I-ar fi chiar ca o pustie.
Vii la spate, vezi ce scrie,
Peste șiruri tu alergi,
Îi iei pana chiar din mână,
Singură vo vorbă ștergi.
Și să crezi că ștears-o lasă
Dacă tu vei zice: nu.
Te aprobă căci în minte-i
Și în inima-i ești tu.
II
Îi zic: mă lese-n pace,
Nu voi să mă cuprindă;
Iar el râzând răspunde:
O, uită-te-n oglindă
Și spune-mi dacă omul
Găsind în a lui viață
Odor așa de dulce
Nu l-a cuprinde-n brațe?
Îi zic: mă lese-n pace,
Ce are cu-a mea gură,
Cu ochii mei ce are,
De-a merge nu se-ndură?
Iar el râzând răspunde
Că nu cunoaște mila;
De nu-i voi da de voie
Mi-o ia el cu de-a sila.
Îi zic: mă lese-n pace,
Căci inima mă doare,
Fiorul mă sfârșește
Și cad de pe picioare.
Iar el răspunde... vorba-i
De lacrimi pare plină :
De vrei un leac, iubită,
La inima-mi tu vină.
III
ANA
Povestește chiar din capăt să te văd dacă o știi...
MUȚI
E! Achil și Agamemnon își spunea grobienii.
Și atunci bătrânul Nestor prinde-a spune la povești,
Pe-amândoi îi probozește cu cuvinte bătrânești.
Împrejur sta toți elinii, steteau preoții și regii
Iară Nestor ține una... știi mata cumu-s moșnegii.
Iar Achil pe Agamemnon suduindu-l zice: „Câne!
Mi-i lua tu pe Brizeis, dar uitată nu-ți rămâne.
Las- tu, lasă, măi jupâne, știu eu bine ce-am să-ți fac,
Să-mi cazi tu odată-n labe, ș-apoi las-, că-ți viu de hac."
ANA
Bun, frumos! Dă-i înainte! suduie ca un muscal.
MUȚI
Singură ai spus, mamaie, că Homer îi natural,
Și ne-ai zis să spunem toate, ia așa cum se grăiește,
Ș-apoi tot eu îs de vină?
ANA
ANA
Povestește chiar din capăt să te văd dacă o știi...
MUȚI
E! Achil și Agamemnon își spunea grobienii.
Și atunci bătrânul Nestor prinde-a spune la povești,
Pe-amândoi îi probozește cu cuvinte bătrânești.
Împrejur sta toți elinii, steteau preoții și regii
Iară Nestor ține una... știi mata cumu-s moșnegii.
Iar Achil pe Agamemnon suduindu-l zice: „Câne!
Mi-i lua tu pe Brizeis, dar uitată nu-ți rămâne.
Las- tu, lasă, măi jupâne, știu eu bine ce-am să-ți fac,
Să-mi cazi tu odată-n labe, ș-apoi las-, că-ți viu de hac."
ANA
Bun, frumos! Dă-i înainte! suduie ca un muscal.
MUȚI
Singură ai spus, mamaie, că Homer îi natural,
Și ne-ai zis să spunem toate, ia așa cum se grăiește,
Ș-apoi tot eu îs de vină?
ANA
Natural, nu mojicește.
Spune tu, Bibi...
BIBI
Mamaie, eu știu tocmai cum e-n carte.
ANA
Și așa se și cuvine, spune, Bibi, mai departe.
BIBI
Cum Achil și Agamemnon înde ei se tot sfădéu,
Vine Nestor ș-amânduror le ținu apoi de rău:
Pe-Agamemnon îl împacă, pe Achil îl îmblânzește,
Ca acesta pe Brizeis să o dea se învoiește,
Dar îi spune dinainte să nu cerce de cumva
Preste Brizeis, din avere-i să s-atingă de ceva...
Iar Ulis luă pe Chriseis, și-n corabie suind,
Merge la preotul Chrise, fata-n mânile lui dând,
I-a adus tauri de jertfă, și convoi iar la ahei
Cu preotul lui Apolo să-i împace iar pe ei.
ANA
Vezi, măi badeo, cum se spune? Limpede, frumos, cu șir.
MUȚI
Ce mai treabă; a-nvățat-o pe de rost din păr în fir.
ANA
Tu nu știi să-nveți tot astfel... Te oprește cineva!
Dară nu vrea cuconașul, asta-i... Spune, fata mea.
BIBI
Crainicii lui Agamemnon, ei asemeni se luară
Pe Brizeis s-o aducă... dar Achil stătea afară,
Lângă cort, și să i-o ceară frică li-i și nu le vine.
Ci Achil nu-i mai încearcă și cu ea de mână vine.
Și le-o dă în seamă...
MUȚI
Prostul! Numai gura îi de el.
De-o iubește pe Brizeis, de ce-o dă ca un mișel?
I-aș fi dat eu lui mireasă... să fi fost eu acolo
Îi umpleam de bodaproste, de nu știau încotro,
Îi făceam pe toți tocană, rupeam gâtu ca la vrăbii
Și-mi duceam apoi acasă mirmidonii pe corăbii.
ANA
Foarte rău și fără cale, dragul meu... Și nu-ți ascunz
Chiar nesuferit ești astăzi, îndărătnic și răspunzi.
Povestești prost... Din franceză mai că n-ai știut nici bechi,
Doamne, cum nu ai un dascăl, să te tragă de urechi.
Mergi, Bibi, la Marioara ca să-ți dea ție plăcinte,
Iară leneșului celui chiar nimic, să ție minte.
MUȚI
Dar de ce-a dat pe Brizeis, spune, mamă, îi cu drept?
Să fi fost a mea, mămuță, eu cu toții dedeam piept.
Ai spus singură că dânsul pe Brizeis o iubea...
Câtu-i lumea și pământul n-o luau din mâna mea.
ANA
Eu ți-am spus-o, și-o spun încă și ți-oi spune vreme multă
Cum că omul cel de treabă urmă mintea ș-o ascultă,
Judecă întotdeuna, nu se îndărătnicește...
MUȚI
Minte, minte! să i-o deie dacă-atâta o iubește...
BIBI
„Judecata totdeuna decât dragostea-i mai sus:"
Ast-ai zis-o mai deunăzi... vezi, țin minte ce mi-ai spus.
ANA
(o sărută)
Draga mamei... Ești de treabă... și înveți așa frumos!
Nu ca cela, ca jupânul îndărătnic și lenos.
MUȚI
Spune, mamă, câte-i spune și eu totuși ți-oi răspunde:
Mintea, nu zic ba, frumoasă-i numai că eu nu știu unde-i.
Dară vezi tu, mămucuță, eu vin iar la vorba mea:
De eram Achil, pe Brizeis nimeni nu mi-o mai lua.
ANA
(amenințând)
Mimi!
MUȚI
Mânie-te, mamă, zi ce-i vrea... zi la femeie
Nu numai plăcinte, dară, nici mâncare să nu-mi deie
Și să mor de foame, totuși, de-ar veni vro unu-aice
Să te ia cu sila... iară mintea ceea de mi-ar zice
Dă-o, dă-o pe mamaia... nu te dau să știu că mor.
ANA
(îl bate pe obraz)
Îndărătnicule!
MUȚI
Vezi tu, pentru tine, un odor,
Dau război cu toată lumea ca Bogdan-vodă cel chior.
ANA
Aide, mergi, iubire chioară, mergi la Maria, dă-mi pace.
Astăzi încă treacă-meargă! Dar alt'dată nu mai face.
MUȚI
Nu mă duc...
ANA
Nu vrei plăcinte?
MUȚI
Nu acum, să-ți spun ceva...
Da' așa-i că nu te superi?... Zi că nu te-i supăra.
ANA
Spune, de!...
MUȚI
Cum aș începe... Doamne? Doamne-ah, mămucuță,
Tare ești tu frumușică, nu știu cum, și ești drăguță
Decât cum nu se mai poate, cum nu e altă mămiță...
ANA
Ce vrei, Mimi, spune-odată...
MUȚI
Să spun? Da? Dă-mi o guriță.
ANA
Atât?
MUȚI
Da. Și încă una, și-ncă una, nu știu cum
Da-mi ești dragă fără samă...
ANA
Haide, Mimi. Pleac-acum,
Dă-ne pace...
MUȚI
Tu nu crede că-s așa de rău copil,
Știu poveste mai frumoasă decât cea a lui Achil,
Eu știu una de la moșu: a pădurilor poveste
Și frumoasă, și frumoasă, cum n-au fost și nu mai este.
ANA
Așadar, moșu Teodor; spune-o, spune, dragul meu.
MUȚI
Ceva nou, n-ai auzit-o pân-acuma, numai eu.
ANA
Aide, Mimi, mergi acuma... să veniți când v-oi chema.
MĂTUȘA
Mie nu-mi dai o guriță?
MUȚI
Nu-mi ești dragă ca mama...
Natural, nu mojicește.
Spune tu, Bibi...
BIBI
ANA
Povestește chiar din capăt să te văd dacă o știi...
MUȚI
E! Achil și Agamemnon își spunea grobienii.
Și atunci bătrânul Nestor prinde-a spune la povești,
Pe-amândoi îi probozește cu cuvinte bătrânești.
Împrejur sta toți elinii, steteau preoții și regii
Iară Nestor ține una... știi mata cumu-s moșnegii.
Iar Achil pe Agamemnon suduindu-l zice: „Câne!
Mi-i lua tu pe Brizeis, dar uitată nu-ți rămâne.
Las- tu, lasă, măi jupâne, știu eu bine ce-am să-ți fac,
Să-mi cazi tu odată-n labe, ș-apoi las-, că-ți viu de hac."
ANA
Bun, frumos! Dă-i înainte! suduie ca un muscal.
MUȚI
Singură ai spus, mamaie, că Homer îi natural,
Și ne-ai zis să spunem toate, ia așa cum se grăiește,
Ș-apoi tot eu îs de vină?
ANA
Natural, nu mojicește.
Spune tu, Bibi...
BIBI
Mamaie, eu știu tocmai cum e-n carte.
ANA
Și așa se și cuvine, spune, Bibi, mai departe.
BIBI
Cum Achil și Agamemnon înde ei se tot sfădéu,
Vine Nestor ș-amânduror le ținu apoi de rău:
Pe-Agamemnon îl împacă, pe Achil îl îmblânzește,
Ca acesta pe Brizeis să o dea se învoiește,
Dar îi spune dinainte să nu cerce de cumva
Preste Brizeis, din avere-i să s-atingă de ceva...
Iar Ulis luă pe Chriseis, și-n corabie suind,
Merge la preotul Chrise, fata-n mânile lui dând,
I-a adus tauri de jertfă, și convoi iar la ahei
Cu preotul lui Apolo să-i împace iar pe ei.
ANA
Vezi, măi badeo, cum se spune? Limpede, frumos, cu șir.
MUȚI
Ce mai treabă; a-nvățat-o pe de rost din păr în fir.
ANA
Tu nu știi să-nveți tot astfel... Te oprește cineva!
Dară nu vrea cuconașul, asta-i... Spune, fata mea.
BIBI
Crainicii lui Agamemnon, ei asemeni se luară
Pe Brizeis s-o aducă... dar Achil stătea afară,
Lângă cort, și să i-o ceară frică li-i și nu le vine.
Ci Achil nu-i mai încearcă și cu ea de mână vine.
Și le-o dă în seamă...
MUȚI
Prostul! Numai gura îi de el.
De-o iubește pe Brizeis, de ce-o dă ca un mișel?
I-aș fi dat eu lui mireasă... să fi fost eu acolo
Îi umpleam de bodaproste, de nu știau încotro,
Îi făceam pe toți tocană, rupeam gâtu ca la vrăbii
Și-mi duceam apoi acasă mirmidonii pe corăbii.
ANA
Foarte rău și fără cale, dragul meu... Și nu-ți ascunz
Chiar nesuferit ești astăzi, îndărătnic și răspunzi.
Povestești prost... Din franceză mai că n-ai știut nici bechi,
Doamne, cum nu ai un dascăl, să te tragă de urechi.
Mergi, Bibi, la Marioara ca să-ți dea ție plăcinte,
Iară leneșului celui chiar nimic, să ție minte.
MUȚI
Dar de ce-a dat pe Brizeis, spune, mamă, îi cu drept?
Să fi fost a mea, mămuță, eu cu toții dedeam piept.
Ai spus singură că dânsul pe Brizeis o iubea...
Câtu-i lumea și pământul n-o luau din mâna mea.
ANA
Eu ți-am spus-o, și-o spun încă și ți-oi spune vreme multă
Cum că omul cel de treabă urmă mintea ș-o ascultă,
Judecă întotdeuna, nu se îndărătnicește...
MUȚI
Minte, minte! să i-o deie dacă-atâta o iubește...
BIBI
„Judecata totdeuna decât dragostea-i mai sus:"
Ast-ai zis-o mai deunăzi... vezi, țin minte ce mi-ai spus.
ANA
(o sărută)
Draga mamei... Ești de treabă... și înveți așa frumos!
Nu ca cela, ca jupânul îndărătnic și lenos.
MUȚI
Spune, mamă, câte-i spune și eu totuși ți-oi răspunde:
Mintea, nu zic ba, frumoasă-i numai că eu nu știu unde-i.
Dară vezi tu, mămucuță, eu vin iar la vorba mea:
De eram Achil, pe Brizeis nimeni nu mi-o mai lua.
ANA
(amenințând)
Mimi!
MUȚI
Mânie-te, mamă, zi ce-i vrea... zi la femeie
Nu numai plăcinte, dară, nici mâncare să nu-mi deie
Și să mor de foame, totuși, de-ar veni vro unu-aice
Să te ia cu sila... iară mintea ceea de mi-ar zice
Dă-o, dă-o pe mamaia... nu te dau să știu că mor.
ANA
(îl bate pe obraz)
Îndărătnicule!
MUȚI
Vezi tu, pentru tine, un odor,
Dau război cu toată lumea ca Bogdan-vodă cel chior.
ANA
Aide, mergi, iubire chioară, mergi la Maria, dă-mi pace.
Astăzi încă treacă-meargă! Dar alt'dată nu mai face.
MUȚI
Nu mă duc...
ANA
Nu vrei plăcinte?
MUȚI
Nu acum, să-ți spun ceva...
Da' așa-i că nu te superi?... Zi că nu te-i supăra.
ANA
Spune, de!...
MUȚI
Cum aș începe... Doamne? Doamne-ah, mămucuță,
Tare ești tu frumușică, nu știu cum, și ești drăguță
Decât cum nu se mai poate, cum nu e altă mămiță...
ANA
Ce vrei, Mimi, spune-odată...
MUȚI
Să spun? Da? Dă-mi o guriță.
ANA
Atât?
MUȚI
Da. Și încă una, și-ncă una, nu știu cum
Da-mi ești dragă fără samă...
ANA
Haide, Mimi. Pleac-acum,
Dă-ne pace...
MUȚI
Tu nu crede că-s așa de rău copil,
Știu poveste mai frumoasă decât cea a lui Achil,
Eu știu una de la moșu: a pădurilor poveste
Și frumoasă, și frumoasă, cum n-au fost și nu mai este.
ANA
Așadar, moșu Teodor; spune-o, spune, dragul meu.
MUȚI
Ceva nou, n-ai auzit-o pân-acuma, numai eu.
ANA
Aide, Mimi, mergi acuma... să veniți când v-oi chema.
MĂTUȘA
Mie nu-mi dai o guriță?
MUȚI
Nu-mi ești dragă ca mama... Mamaie, eu știu tocmai cum e-n carte.
ANAIV
Și așa se și cuvine, spune, Bibi, mai departe.
BIBI
Cum Achil și Agamemnon înde ei se tot sfădéu,
Vine Nestor ș-amânduror le ținu apoi de rău:
Pe-Agamemnon îl împacă, pe Achil îl îmblânzește,
Ca acesta pe Brizeis să o dea se învoiește,
Dar îi spune dinainte să nu cerce de cumva
Preste Brizeis, din avere-i să s-atingă de ceva...
Iar Ulis luă pe Chriseis, și-n corabie suind,
Merge la preotul Chrise, fata-n mânile lui dând,
I-a adus tauri de jertfă, și convoi iar la ahei
Cu preotul lui Apolo să-i împace iar pe ei.
ANA
Vezi, măi badeo, cum se spune? Limpede, frumos, cu șir.
MUȚI
Ce mai treabă; a-nvățat-o pe de rost din păr în fir.
ANA
Tu nu știi să-nveți tot astfel... Te oprește cineva!
Dară nu vrea cuconașul, asta-i... Spune, fata mea.
BIBI
Crainicii lui Agamemnon, ei asemeni se luară
Pe Brizeis s-o aducă... dar Achil stătea afară,
Lângă cort, și să i-o ceară frică li-i și nu le vine.
Ci Achil nu-i mai încearcă și cu ea de mână vine.
Și le-o dă în seamă...
MUȚI
Prostul! Numai gura îi de el.
De-o iubește pe Brizeis, de ce-o dă ca un mișel?IV
I-aș fi dat eu lui mireasă... să fi fost eu acolo
Îi umpleam de bodaproste, de nu știau încotro,
Îi făceam pe toți tocană, rupeam gâtu ca la vrăbii
Și-mi duceam apoi acasă mirmidonii pe corăbii.
ANA
Foarte rău și fără cale, dragul meu... Și nu-ți ascunz
Chiar nesuferit ești astăzi, îndărătnic și răspunzi.
Povestești prost... Din franceză mai că n-ai știut nici bechi,
Doamne, cum nu ai un dascăl, să te tragă de urechi.
Mergi, Bibi, la Marioara ca să-ți dea ție plăcinte,
Iară leneșului celui chiar nimic, să ție minte.
MUȚI
Dar de ce-a dat pe Brizeis, spune, mamă, îi cu drept?
Să fi fost a mea, mămuță, eu cu toții dedeam piept.
Ai spus singură că dânsul pe Brizeis o iubea...
Câtu-i lumea și pământul n-o luau din mâna mea.
ANA
Eu ți-am spus-o, și-o spun încă și ți-oi spune vreme multă
Cum că omul cel de treabă urmă mintea ș-o ascultă,
Judecă întotdeuna, nu se îndărătnicește...
MUȚI
Minte, minte! să i-o deie dacă-atâta o iubește...
BIBI
„Judecata totdeuna decât dragostea-i mai sus:"
Ast-ai zis-o mai deunăzi... vezi, țin minte ce mi-ai spus.
ANA
(o sărută)
Draga mamei... Ești de treabă... și înveți așa frumos!
Nu ca cela, ca jupânul îndărătnic și lenos.
MUȚI
Spune, mamă, câte-i spune și eu totuși ți-oi răspunde:
Mintea, nu zic ba, frumoasă-i numai că eu nu știu unde-i.
Dară vezi tu, mămucuță, eu vin iar la vorba mea:
De eram Achil, pe Brizeis nimeni nu mi-o mai lua.
ANA
(amenințând)
Mimi!
MUȚI
Mânie-te, mamă, zi ce-i vrea... zi la femeie
Nu numai plăcinte, dară, nici mâncare să nu-mi deie
Și să mor de foame, totuși, de-ar veni vro unu-aice
Să te ia cu sila... iară mintea ceea de mi-ar zice
Dă-o, dă-o pe mamaia... nu te dau să știu că mor.
ANA
(îl bate pe obraz)
Îndărătnicule!
MUȚI
Vezi tu, pentru tine, un odor,
Dau război cu toată lumea ca Bogdan-vodă cel chior.
ANA
Aide, mergi, iubire chioară, mergi la Maria, dă-mi pace.
Astăzi încă treacă-meargă! Dar alt'dată nu mai face.
MUȚI
Nu mă duc...
ANA
Nu vrei plăcinte?
MUȚI
Nu acum, să-ți spun ceva...
Da' așa-i că nu te superi?... Zi că nu te-i supăra.
ANA
Spune, de!...
MUȚI
Cum aș începe... Doamne? Doamne-ah, mămucuță,
Tare ești tu frumușică, nu știu cum, și ești drăguță
Decât cum nu se mai poate, cum nu e altă mămiță...
ANA
Ce vrei, Mimi, spune-odată...
MUȚI
Să spun? Da? Dă-mi o guriță.
ANA
Atât?
MUȚI
Da. Și încă una, și-ncă una, nu știu cum
Da-mi ești dragă fără samă...
ANA
Haide, Mimi. Pleac-acum,
Dă-ne pace...
MUȚI
ANA
Povestește chiar din capăt să te văd dacă o știi...
MUȚI
E! Achil și Agamemnon își spunea grobienii.
Și atunci bătrânul Nestor prinde-a spune la povești,
Pe-amândoi îi probozește cu cuvinte bătrânești.
Împrejur sta toți elinii, steteau preoții și regii
Iară Nestor ține una... știi mata cumu-s moșnegii.
Iar Achil pe Agamemnon suduindu-l zice: „Câne!
Mi-i lua tu pe Brizeis, dar uitată nu-ți rămâne.
Las- tu, lasă, măi jupâne, știu eu bine ce-am să-ți fac,
Să-mi cazi tu odată-n labe, ș-apoi las-, că-ți viu de hac."
ANA
Bun, frumos! Dă-i înainte! suduie ca un muscal.
MUȚI
Singură ai spus, mamaie, că Homer îi natural,
Și ne-ai zis să spunem toate, ia așa cum se grăiește,
Ș-apoi tot eu îs de vină?
ANA
Natural, nu mojicește.
Spune tu, Bibi...
BIBI
Mamaie, eu știu tocmai cum e-n carte.
ANA
Și așa se și cuvine, spune, Bibi, mai departe.
BIBI
Cum Achil și Agamemnon înde ei se tot sfădéu,
Vine Nestor ș-amânduror le ținu apoi de rău:
Pe-Agamemnon îl împacă, pe Achil îl îmblânzește,
Ca acesta pe Brizeis să o dea se învoiește,
Dar îi spune dinainte să nu cerce de cumva
Preste Brizeis, din avere-i să s-atingă de ceva...
Iar Ulis luă pe Chriseis, și-n corabie suind,
Merge la preotul Chrise, fata-n mânile lui dând,
I-a adus tauri de jertfă, și convoi iar la ahei
Cu preotul lui Apolo să-i împace iar pe ei.
ANA
Vezi, măi badeo, cum se spune? Limpede, frumos, cu șir.
MUȚI
Ce mai treabă; a-nvățat-o pe de rost din păr în fir.
ANA
Tu nu știi să-nveți tot astfel... Te oprește cineva!
Dară nu vrea cuconașul, asta-i... Spune, fata mea.
BIBI
Crainicii lui Agamemnon, ei asemeni se luară
Pe Brizeis s-o aducă... dar Achil stătea afară,
Lângă cort, și să i-o ceară frică li-i și nu le vine.
Ci Achil nu-i mai încearcă și cu ea de mână vine.
Și le-o dă în seamă...
MUȚI
Prostul! Numai gura îi de el.
De-o iubește pe Brizeis, de ce-o dă ca un mișel?
I-aș fi dat eu lui mireasă... să fi fost eu acolo
Îi umpleam de bodaproste, de nu știau încotro,
Îi făceam pe toți tocană, rupeam gâtu ca la vrăbii
Și-mi duceam apoi acasă mirmidonii pe corăbii.
ANA
Foarte rău și fără cale, dragul meu... Și nu-ți ascunz
Chiar nesuferit ești astăzi, îndărătnic și răspunzi.
Povestești prost... Din franceză mai că n-ai știut nici bechi,
Doamne, cum nu ai un dascăl, să te tragă de urechi.
Mergi, Bibi, la Marioara ca să-ți dea ție plăcinte,
Iară leneșului celui chiar nimic, să ție minte.
MUȚI
Dar de ce-a dat pe Brizeis, spune, mamă, îi cu drept?
Să fi fost a mea, mămuță, eu cu toții dedeam piept.
Ai spus singură că dânsul pe Brizeis o iubea...
Câtu-i lumea și pământul n-o luau din mâna mea.
ANA
Eu ți-am spus-o, și-o spun încă și ți-oi spune vreme multă
Cum că omul cel de treabă urmă mintea ș-o ascultă,
Judecă întotdeuna, nu se îndărătnicește...
MUȚI
Minte, minte! să i-o deie dacă-atâta o iubește...
BIBI
„Judecata totdeuna decât dragostea-i mai sus:"
Ast-ai zis-o mai deunăzi... vezi, țin minte ce mi-ai spus.
ANA
(o sărută)
Draga mamei... Ești de treabă... și înveți așa frumos!
Nu ca cela, ca jupânul îndărătnic și lenos.
MUȚI
Spune, mamă, câte-i spune și eu totuși ți-oi răspunde:
Mintea, nu zic ba, frumoasă-i numai că eu nu știu unde-i.
Dară vezi tu, mămucuță, eu vin iar la vorba mea:
De eram Achil, pe Brizeis nimeni nu mi-o mai lua.
ANA
(amenințând)
Mimi!
MUȚI
Mânie-te, mamă, zi ce-i vrea... zi la femeie
Nu numai plăcinte, dară, nici mâncare să nu-mi deie
Și să mor de foame, totuși, de-ar veni vro unu-aice
Să te ia cu sila... iară mintea ceea de mi-ar zice
Dă-o, dă-o pe mamaia... nu te dau să știu că mor.
ANA
(îl bate pe obraz)
Îndărătnicule!
MUȚI
Vezi tu, pentru tine, un odor,
Dau război cu toată lumea ca Bogdan-vodă cel chior.
ANA
Aide, mergi, iubire chioară, mergi la Maria, dă-mi pace.
Astăzi încă treacă-meargă! Dar alt'dată nu mai face.
MUȚI
Nu mă duc...
ANA
Nu vrei plăcinte?
MUȚI
Nu acum, să-ți spun ceva...
Da' așa-i că nu te superi?... Zi că nu te-i supăra.
ANA
Spune, de!...
MUȚI
Cum aș începe... Doamne? Doamne-ah, mămucuță,
Tare ești tu frumușică, nu știu cum, și ești drăguță
Decât cum nu se mai poate, cum nu e altă mămiță...
ANA
Ce vrei, Mimi, spune-odată...
MUȚI
Să spun? Da? Dă-mi o guriță.
ANA
Atât?
MUȚI
Da. Și încă una, și-ncă una, nu știu cum
Da-mi ești dragă fără samă...
ANA
Haide, Mimi. Pleac-acum,
Dă-ne pace...
MUȚI
Tu nu crede că-s așa de rău copil,
Știu poveste mai frumoasă decât cea a lui Achil,
Eu știu una de la moșu: a pădurilor poveste
Și frumoasă, și frumoasă, cum n-au fost și nu mai este.
ANA
Așadar, moșu Teodor; spune-o, spune, dragul meu.
MUȚI
Ceva nou, n-ai auzit-o pân-acuma, numai eu.
ANA
Aide, Mimi, mergi acuma... să veniți când v-oi chema.
MĂTUȘA
Mie nu-mi dai o guriță?
MUȚI
Nu-mi ești dragă ca mama... Tu nu crede că-s așa de rău copil,
Știu poveste mai frumoasă decât cea a lui Achil,
Eu știu una de la moșu: a pădurilor poveste
Și frumoasă, și frumoasă, cum n-au fost și nu mai este.
ANA
Așadar, moșu Teodor; spune-o, spune, dragul meu.
MUȚI
Ceva nou, n-ai auzit-o pân-acuma, numai eu.
ANA
Aide, Mimi, mergi acuma... să veniți când v-oi chema.
MĂTUȘA
Mie nu-mi dai o guriță?
MUȚI
Nu-mi ești dragă ca mama...
IV
Ce copil vioi e Mimi, ce drăguțu-i...
Mătușică,
E-ndărătnic, fără minte, tocmai d-asta îmi e frică.
De n-ar fi ca al tău tată, care Dumnezeu să-l ierte
Mi-a făcut viața amară cu-ndărătnicele-i certe...
Ce cuminte este Bibi...
Da, cuminte! ca și tine.
Ca și tată-său maiorul... Ține minte foarte bine
Tot ce-i spuneți...
C-ar aduce așa mult cu dânsul? Nu,
Nu găsesc asemănare așa mare.
Da, da! Vezi tu,
Nu îi seamănă-n afară. Înlăuntru. Numai minte-i.
Nu vezi tu cum momițica repetează la cuvinte
Ce le-aude de la dânsul, de la tine: „Mai prejos
E iubirea decât mintea..." Izbutit-ai ca pe dos
Să o crești, nepoată dragă...
Iară vii la vorba veche.
Și de ce nu? Să știu, dragă, că-i surzi de o ureche,
Totuși cred de datorie, ca să-ți spun a mea părere,
Căci te văd de mult schimbată...
Mai cu samă o plăcere
De-o bucat- de vreme-ncoace... de când fuși la București...
Cât erai tu de cuminte, azi pe zece părți tu ești.
Cine știi cu cine-acolo tu te vei fi întâlnit,
Ce desemnuri înțelepte cu-nvățații ai croit,
Mai ales cu al tău frate, prea iubitul meu nepot,
Dar destul că de atunce a pricepe nu te pot.
Și destul că pot prepune, că nepotul meu stricat
În aceste conferențe rolu-ntâi l-a fi jucat...
Drept c-așa-i, dar numa-n jocul rezonabil ce-am avut;
Rolu-ntâi îl joacă altul.
Altul? Poate c-am știut.
Jocul vostru rezonabil să nu iasă, de, cumva
Joc copilăresc și ție și la altul careva.
Bine-mi pare cum că vorba chiar la asta ai adus.
Căci și eu păstrez o taină cam demult și ți-am mai spus
C-atingând pe mai mulți oameni n-am putut-o da pe față.
Dar cum tu ai apucat-o mă scutește de prefață.
Un secret? Însă secretul eu demult l-am priceput.
Cum? ai observat?
Da, doară nu mă crezi că sunt de lut.
Deci te rog, fii așa bună, nu lăsa să mai aștept
Și să văd de au pătruns-o taina ochiu-mi înțelept.
Așadar, fără prefață, spune-mi iute...
Mă mărit.
Te măriți, mă rog, cu cine, draga mea?
Ai auzit,
Cred, de d. Stelineanu?
Căpitan d-infanterie...
Așa; unchiu-său...
Ministrul ! Bine, fată, ce ți-i ție...
Doamne, iartă-mă! Dar bine, serios vorbești tu, fată?
Nu zic... înțeleg prea bine cum îi treaba asta toată.
Ai avut proces la curte, petițiuni ai scris ades
Într-un stil plin de sentențe, prea cuminte și ales
Și bătrâna escelență s-a-ndrăgit de-al tău condei,
Iară frate-tău, ce-n mintea ta a pus atât temei,
I-au și spus desigur cum că tu ești văduvă și bine
Ți-ar părea ca escelența să te ieie chiar pe tine.
Până astăzi nu ți-am spus-o, căci i-am fost făgăduit
Și frăține-meu și altui să țin lucrul tăinuit.
Și când vine escelența?
Astăzi vine, înspre sară.
Potrivite sunt acestea? Bine faci tu? Bine dară.
Să-ți spun, dragă mătușică. Când întâi m-am măritat,
Am făcut-o din iubire. Bine oare mi-a îmblat?
Și maiorul se-nsurase din iubire-ntâia dată.
Cum i-a mers lui poate bine... așa-i lumea asta toată
Și fiindcă am nevoie de un sprijin, de-un azil
Și fiindcă n-am pe nimeni decât numai pe copil,
Mă mărit, să pot cu tine a trăi în București
Și să-mi cresc copilul bine.
Altfel nu-ți închipuiești
Cum că poate fi. Ascultă, dar maiorul ce va zice?
El? Dar bine, ce-i cu dânsul? El rămâne tot aice.
Iară vii la vorba veche?
Viu și voi veni, vezi bine.
Tu-l iubești, el te iubește, ce-o să facă fără tine?
Doamne, Doamne, mătușică, hai să zicem că-l iubesc.
Nu ți-am spus că din iubire nu mă mai căsătoresc?
Judecata, mătușică, judecata este tot.
Hotărât-o-am odată, d-a mă-ntoarce nu mai pot.
Câte-am tras în astă lume nu voiesc să le mai trag,
La iubire nu mai caut, fie-mi orișicât de drag.
Dară nu-l iubesc... În urmă și maioru-i juruit
Cum că de a doua oară nu se-nsoară din iubit.
Lasă-mă cu juruință, judecată, hotărâre,
Căci acestea nu-s nimică contra gingașei iubire.
Voi, în crudă tinereță, amândoi nenorociți,
Voi cu inimi simțitoare, ce atât vă potriviți,
Amândoi amici cu codrii nebunii v-ați pus în cap
Încât ochii-a vă deschide eu, mătușa, nu am cap.
Dară fost-au din iubire cea dentâi căsătorie?
Înclinare, simpatie mai știu ce-a vrut să fie?
Dar destul c-acea simțire voi amor o botezarăți
Și să vă feriți de dânsul de a pururi vă jurarăți.
Eu am visat, nepoțică, multe și mai multe poate
Decât tine, decât dânsul, dară vezi cu-aceste toate
Eu îți spun că acel tânăr, ce-n junie mi-a jurat
Un amor fără de capăt, jurământul n-au călcat
Și atuncea când bătrânul pe vecie-au adormit,
Eu numai știam în mine cât de mult m-au fost iubit.
O escepție, mătușă...
O escepție? Dar voi
Poate nu sunteți tot astfel, tot escepții amândoi?
Rațiune întrupată, tu... Ascultă, fată hăi,
Ce sunteți copii... Sau altfel; fiți copii însă nu răi,
Nu copilăroși, nu astfel, urmați inimelor voastre:
Numai inima-i izvorul fericirii vieții noastre.
Lasă inima, mătușă... Cum gândești să mă abați
De l-a mea făgăduință?
Bine, fată, nu vă dați,
Dar ți-oi spune încă una... Escelența e bătrână
Și e plină de podagră, îmblă tot cu cârja-n mână.
Ce privești în jos smerită,
Că te mânii te prefaci,
Când îți zic că el îți place
Și că tu demult îi placi.
Voi jucați în comedie
Rolul vostru de-nțelept,
Dar de ce unul la altul
Vă uitați atât de drept?
De ce, când pe neașteptate
El sosește uneori,
Rumenirea face locul
Unei gingașe palori;
Și privești cu ochi nesiguri,
Sânul crește făr să vrei?
Dar vă stingeți dupăolaltă...
Comedie, dragii mei...
Parcă-l văd cum vine ice,
Șade-n veci pe-același jeț
Și la tine își îndreaptă
Ochii negri și șireți.
Și când credeți cum că nime
Dimprejur nu vă ia sama,
Numa-atunci vă dați în petic
Și vă arătați arama.
Eu vă văd de pe sub gene:
Ochi-n ochi priviți fierbinte
Și de dragi unul altuia
Conversați fără cuvinte.
Cine nu v-ar ști, copilă,
Da, v-ar crede neam de sfinți.
Și să stați numai l-atâta...
Bine? Sunteți voi cuminți?...
Taci, mătușă, tu mă superi,
De-i vorbi mai mult eu fug.
Ce se pare că-i iubire
Nu-i decât prieteșug.
De prieteni, se-nțelege,
Vă-nșelați cu mult sistem.
Și de dânsul nu pe-atâta,
Dar de tine mai mă tem.
Pân-acum pornirea voastră
Ați știut să o mascați
Și în sufletele voastre
Cu durere vă iubeați.
Promițând unul altuia
Cum că nu veți mai iubi.
Voi gândeați c-o să rămâie
Astfel până veți muri.
Și-n această mângâiere,
De pe-o zi pe alta, voi
Trăgăniți o fericire
Dureroasă, amândoi.
Fiind siguri unul de-altul,
Să promiteți fu ușor
Cum că nu o să mai faceți
Alianțe de amor.
Dară azi pui capăt tragic
Astei stranie povești...
Doamne, Doamne, mătușico,
Nu ți-i greu să mai vorbești?
Nu mi-i greu, căci ești în stare
Să sfărâmi ca un... copil
Jucăria-ncântătoare
A frumosului idil.
Când vă văd mergând alături,
Vă zâmbiți și vă privesc
Și când credeți câte spuneți,
Eu fac haz și-ntineresc.
Voi, gurmanzi ai drăgostirii,
Cu rețeta cea mai bună
Învăliți amoru-n vorbe,
Clevetindu-l împreună.
Și feriți de ochii lumii,
Între rariștea de brazi,
Voi mergeți când vine sara,
Tu ești rumănă-n obraz.
Și atâta bucurie
Văd în ochii tăi cei mari...
Nu lipsește decât nunta
C-un taraf de lăutari.
În zădar oare Teodor
Scrie-a codrului poveste?
Și atât de rău îi pare
Că băiet el nu mai este?
Că nu vreți a da pe față
Dulcea taină înțeleg,
Căci cu-atâta e mai dulce
Dar un capăt nu aleg.
Și ce bine ați petrece
Azi, când viața vă zâmbește,
Cum în vremea mea Konaki
O spunea pe bătrânește:
„Prin pustii și munți sălbateci,
Prin prăpastii, râpi, ponoară,
Unde-n albia de stâncă
Sună blândele izvoară;
Acolo unde natura
Cu puterea ei măreață
Răspândit-au pretutindeni
Bucurie și viață;
Unde brazii cei de fală
Se înalță cu trufie,
Unde zmeura și mura
Au a lor împărăție;
Unde toate împreună
Strigă: «Vino, te oprește!»
Acolo amorul cheamă,
Acolo vin- de iubește.
Acolo ochiul zavistnic
Nu mai are vo putere:
Nu-i jignire în iubire,
Ci noroc și mângâiere."
Ție-ți trebuie vecinul;
Teodor e pentru tine:
Liniștit, cam mizantropic
Ș-apoi îl iubești, știu bine.
Ție-ți place poezia,
El lucrează versuri bune.
Toate versurile sale
Tu pe muzică le-i pune.
De-i cânta veți face duo,
Glasul vostru se combină;
De te-ai pune la piano
Te-a-nsoți din violină.
Ție-ți place moșioara,
Pe a ta vrei s-o lucrezi,
Iar el știe plugăria
Gospodar e, precum vezi.
Moșioara lui altdată
Era tot părăduită,
Vezi acuma ce-i aduce,
Cât de bine-i rânduită.
Așadar, nu sta la gânduri,
Prea ușor alegi din două,
Eu îți zic să-ți iei vecinul,
Ie-l cu mânile-amândouă.
Toată ziua se închide
Prin autori mâncați de molii
Și îl vezi întotdeuna
Cumu-i plin de colbul școlii.
Dar nu vine-n toată sara?
Vine. Poate i-i urât.
Ș-apoi nu știi cum că fusta
Femeiască-o au... urât?...
Pentru?
Știu eu care-i cauza?
Pentru că în lumea toată
Numai una-i este dragă.
Vezi așa, așa e, fată.
Ș-acea una?
Acea una
Stă naintea mea și coase
Și de-i spun că este astfel
Se preface mânioasă.
Frumuseți să spariu lumea,
Precum însăși vezi, nu am,
Deci în cumpănă pun toate
Și le măsor dram cu dram.
Ș-am văzut că-i mult mai bine
C-un moșneag să mă cunun
Decât iar să-mi risc eu sama
C-un bărbat ori c-un nebun.
Eu susțin că orice casă
Din convenție se face:
E mai multă fericirea
Căci într-însa este pace.
Pace? Da cunoști moșnegii?
Scârțâiesc neîncetat.
Ba-i bolnav, ba n-are vreme
Să te ducă la primblat.
De faci muzică el cască,
Dacă râzi el e ursuz,
Să vorbești de vrei ai voie,
Da nici glasul nu-i auzi.
Când s-apropie, drăguță
Fată! funia de par,
Atunci chin! Moșneagu-ntr-una
Scârțiește ca un car.
Nu doresc, nepoată dragă,
Să ajungi la așa hal...
Știi ce pace e aceea?
E tăcerea din spital.
Alta-i pacea sufletească
Care e rodul iubirii
Și acolo e tăcere,
Dar tăcerea fericirii.
Tu lucrezi iar el acasă
Poate sta, poate lucra,
Dar din când în când aruncă
Ochii lui asupra ta.
Și se uită lung la tine.
Doamne! limpede mai știe
Cum că fără tine lumea
I-ar fi chiar ca o pustie.
Vii la spate, vezi ce scrie,
Peste șiruri tu alergi,
Îi iei pana chiar din mână,
Singură vo vorbă ștergi.
Și să crezi că ștears-o lasă
Dacă tu vei zice: nu.
Te aprobă căci în minte-i
Și în inima-i ești tu.
II
Îi zic: mă lese-n pace,
Nu voi să mă cuprindă;
Iar el râzând răspunde:
O, uită-te-n oglindă
Și spune-mi dacă omul
Găsind în a lui viață
Odor așa de dulce
Nu l-a cuprinde-n brațe?
Îi zic: mă lese-n pace,
Ce are cu-a mea gură,
Cu ochii mei ce are,
De-a merge nu se-ndură?
Iar el râzând răspunde
Că nu cunoaște mila;
De nu-i voi da de voie
Mi-o ia el cu de-a sila.
Îi zic: mă lese-n pace,
Căci inima mă doare,
Fiorul mă sfârșește
Și cad de pe picioare.
Iar el răspunde... vorba-i
De lacrimi pare plină :
De vrei un leac, iubită,
La inima-mi tu vină.
III
ANA
Povestește chiar din capăt să te văd dacă o știi...
MUȚI
E! Achil și Agamemnon își spunea grobienii.
Și atunci bătrânul Nestor prinde-a spune la povești,
Pe-amândoi îi probozește cu cuvinte bătrânești.
Împrejur sta toți elinii, steteau preoții și regii
Iară Nestor ține una... știi mata cumu-s moșnegii.
Iar Achil pe Agamemnon suduindu-l zice: „Câne!
Mi-i lua tu pe Brizeis, dar uitată nu-ți rămâne.
Las- tu, lasă, măi jupâne, știu eu bine ce-am să-ți fac,
Să-mi cazi tu odată-n labe, ș-apoi las-, că-ți viu de hac."
ANA
Bun, frumos! Dă-i înainte! suduie ca un muscal.
MUȚI
Singură ai spus, mamaie, că Homer îi natural,
Și ne-ai zis să spunem toate, ia așa cum se grăiește,
Ș-apoi tot eu îs de vină?
ANA
ANA
Povestește chiar din capăt să te văd dacă o știi...
MUȚI
E! Achil și Agamemnon își spunea grobienii.
Și atunci bătrânul Nestor prinde-a spune la povești,
Pe-amândoi îi probozește cu cuvinte bătrânești.
Împrejur sta toți elinii, steteau preoții și regii
Iară Nestor ține una... știi mata cumu-s moșnegii.
Iar Achil pe Agamemnon suduindu-l zice: „Câne!
Mi-i lua tu pe Brizeis, dar uitată nu-ți rămâne.
Las- tu, lasă, măi jupâne, știu eu bine ce-am să-ți fac,
Să-mi cazi tu odată-n labe, ș-apoi las-, că-ți viu de hac."
ANA
Bun, frumos! Dă-i înainte! suduie ca un muscal.
MUȚI
Singură ai spus, mamaie, că Homer îi natural,
Și ne-ai zis să spunem toate, ia așa cum se grăiește,
Ș-apoi tot eu îs de vină?
ANA
Natural, nu mojicește.
Spune tu, Bibi...
BIBI
Mamaie, eu știu tocmai cum e-n carte.
ANA
Și așa se și cuvine, spune, Bibi, mai departe.
BIBI
Cum Achil și Agamemnon înde ei se tot sfădéu,
Vine Nestor ș-amânduror le ținu apoi de rău:
Pe-Agamemnon îl împacă, pe Achil îl îmblânzește,
Ca acesta pe Brizeis să o dea se învoiește,
Dar îi spune dinainte să nu cerce de cumva
Preste Brizeis, din avere-i să s-atingă de ceva...
Iar Ulis luă pe Chriseis, și-n corabie suind,
Merge la preotul Chrise, fata-n mânile lui dând,
I-a adus tauri de jertfă, și convoi iar la ahei
Cu preotul lui Apolo să-i împace iar pe ei.
ANA
Vezi, măi badeo, cum se spune? Limpede, frumos, cu șir.
MUȚI
Ce mai treabă; a-nvățat-o pe de rost din păr în fir.
ANA
Tu nu știi să-nveți tot astfel... Te oprește cineva!
Dară nu vrea cuconașul, asta-i... Spune, fata mea.
BIBI
Crainicii lui Agamemnon, ei asemeni se luară
Pe Brizeis s-o aducă... dar Achil stătea afară,
Lângă cort, și să i-o ceară frică li-i și nu le vine.
Ci Achil nu-i mai încearcă și cu ea de mână vine.
Și le-o dă în seamă...
MUȚI
Prostul! Numai gura îi de el.
De-o iubește pe Brizeis, de ce-o dă ca un mișel?
I-aș fi dat eu lui mireasă... să fi fost eu acolo
Îi umpleam de bodaproste, de nu știau încotro,
Îi făceam pe toți tocană, rupeam gâtu ca la vrăbii
Și-mi duceam apoi acasă mirmidonii pe corăbii.
ANA
Foarte rău și fără cale, dragul meu... Și nu-ți ascunz
Chiar nesuferit ești astăzi, îndărătnic și răspunzi.
Povestești prost... Din franceză mai că n-ai știut nici bechi,
Doamne, cum nu ai un dascăl, să te tragă de urechi.
Mergi, Bibi, la Marioara ca să-ți dea ție plăcinte,
Iară leneșului celui chiar nimic, să ție minte.
MUȚI
Dar de ce-a dat pe Brizeis, spune, mamă, îi cu drept?
Să fi fost a mea, mămuță, eu cu toții dedeam piept.
Ai spus singură că dânsul pe Brizeis o iubea...
Câtu-i lumea și pământul n-o luau din mâna mea.
ANA
Eu ți-am spus-o, și-o spun încă și ți-oi spune vreme multă
Cum că omul cel de treabă urmă mintea ș-o ascultă,
Judecă întotdeuna, nu se îndărătnicește...
MUȚI
Minte, minte! să i-o deie dacă-atâta o iubește...
BIBI
„Judecata totdeuna decât dragostea-i mai sus:"
Ast-ai zis-o mai deunăzi... vezi, țin minte ce mi-ai spus.
ANA
(o sărută)
Draga mamei... Ești de treabă... și înveți așa frumos!
Nu ca cela, ca jupânul îndărătnic și lenos.
MUȚI
Spune, mamă, câte-i spune și eu totuși ți-oi răspunde:
Mintea, nu zic ba, frumoasă-i numai că eu nu știu unde-i.
Dară vezi tu, mămucuță, eu vin iar la vorba mea:
De eram Achil, pe Brizeis nimeni nu mi-o mai lua.
ANA
(amenințând)
Mimi!
MUȚI
Mânie-te, mamă, zi ce-i vrea... zi la femeie
Nu numai plăcinte, dară, nici mâncare să nu-mi deie
Și să mor de foame, totuși, de-ar veni vro unu-aice
Să te ia cu sila... iară mintea ceea de mi-ar zice
Dă-o, dă-o pe mamaia... nu te dau să știu că mor.
ANA
(îl bate pe obraz)
Îndărătnicule!
MUȚI
Vezi tu, pentru tine, un odor,
Dau război cu toată lumea ca Bogdan-vodă cel chior.
ANA
Aide, mergi, iubire chioară, mergi la Maria, dă-mi pace.
Astăzi încă treacă-meargă! Dar alt'dată nu mai face.
MUȚI
Nu mă duc...
ANA
Nu vrei plăcinte?
MUȚI
Nu acum, să-ți spun ceva...
Da' așa-i că nu te superi?... Zi că nu te-i supăra.
ANA
Spune, de!...
MUȚI
Cum aș începe... Doamne? Doamne-ah, mămucuță,
Tare ești tu frumușică, nu știu cum, și ești drăguță
Decât cum nu se mai poate, cum nu e altă mămiță...
ANA
Ce vrei, Mimi, spune-odată...
MUȚI
Să spun? Da? Dă-mi o guriță.
ANA
Atât?
MUȚI
Da. Și încă una, și-ncă una, nu știu cum
Da-mi ești dragă fără samă...
ANA
Haide, Mimi. Pleac-acum,
Dă-ne pace...
MUȚI
Tu nu crede că-s așa de rău copil,
Știu poveste mai frumoasă decât cea a lui Achil,
Eu știu una de la moșu: a pădurilor poveste
Și frumoasă, și frumoasă, cum n-au fost și nu mai este.
ANA
Așadar, moșu Teodor; spune-o, spune, dragul meu.
MUȚI
Ceva nou, n-ai auzit-o pân-acuma, numai eu.
ANA
Aide, Mimi, mergi acuma... să veniți când v-oi chema.
MĂTUȘA
Mie nu-mi dai o guriță?
MUȚI
Nu-mi ești dragă ca mama...
Natural, nu mojicește.
Spune tu, Bibi...
BIBI
ANA
Povestește chiar din capăt să te văd dacă o știi...
MUȚI
E! Achil și Agamemnon își spunea grobienii.
Și atunci bătrânul Nestor prinde-a spune la povești,
Pe-amândoi îi probozește cu cuvinte bătrânești.
Împrejur sta toți elinii, steteau preoții și regii
Iară Nestor ține una... știi mata cumu-s moșnegii.
Iar Achil pe Agamemnon suduindu-l zice: „Câne!
Mi-i lua tu pe Brizeis, dar uitată nu-ți rămâne.
Las- tu, lasă, măi jupâne, știu eu bine ce-am să-ți fac,
Să-mi cazi tu odată-n labe, ș-apoi las-, că-ți viu de hac."
ANA
Bun, frumos! Dă-i înainte! suduie ca un muscal.
MUȚI
Singură ai spus, mamaie, că Homer îi natural,
Și ne-ai zis să spunem toate, ia așa cum se grăiește,
Ș-apoi tot eu îs de vină?
ANA
Natural, nu mojicește.
Spune tu, Bibi...
BIBI
Mamaie, eu știu tocmai cum e-n carte.
ANA
Și așa se și cuvine, spune, Bibi, mai departe.
BIBI
Cum Achil și Agamemnon înde ei se tot sfădéu,
Vine Nestor ș-amânduror le ținu apoi de rău:
Pe-Agamemnon îl împacă, pe Achil îl îmblânzește,
Ca acesta pe Brizeis să o dea se învoiește,
Dar îi spune dinainte să nu cerce de cumva
Preste Brizeis, din avere-i să s-atingă de ceva...
Iar Ulis luă pe Chriseis, și-n corabie suind,
Merge la preotul Chrise, fata-n mânile lui dând,
I-a adus tauri de jertfă, și convoi iar la ahei
Cu preotul lui Apolo să-i împace iar pe ei.
ANA
Vezi, măi badeo, cum se spune? Limpede, frumos, cu șir.
MUȚI
Ce mai treabă; a-nvățat-o pe de rost din păr în fir.
ANA
Tu nu știi să-nveți tot astfel... Te oprește cineva!
Dară nu vrea cuconașul, asta-i... Spune, fata mea.
BIBI
Crainicii lui Agamemnon, ei asemeni se luară
Pe Brizeis s-o aducă... dar Achil stătea afară,
Lângă cort, și să i-o ceară frică li-i și nu le vine.
Ci Achil nu-i mai încearcă și cu ea de mână vine.
Și le-o dă în seamă...
MUȚI
Prostul! Numai gura îi de el.
De-o iubește pe Brizeis, de ce-o dă ca un mișel?
I-aș fi dat eu lui mireasă... să fi fost eu acolo
Îi umpleam de bodaproste, de nu știau încotro,
Îi făceam pe toți tocană, rupeam gâtu ca la vrăbii
Și-mi duceam apoi acasă mirmidonii pe corăbii.
ANA
Foarte rău și fără cale, dragul meu... Și nu-ți ascunz
Chiar nesuferit ești astăzi, îndărătnic și răspunzi.
Povestești prost... Din franceză mai că n-ai știut nici bechi,
Doamne, cum nu ai un dascăl, să te tragă de urechi.
Mergi, Bibi, la Marioara ca să-ți dea ție plăcinte,
Iară leneșului celui chiar nimic, să ție minte.
MUȚI
Dar de ce-a dat pe Brizeis, spune, mamă, îi cu drept?
Să fi fost a mea, mămuță, eu cu toții dedeam piept.
Ai spus singură că dânsul pe Brizeis o iubea...
Câtu-i lumea și pământul n-o luau din mâna mea.
ANA
Eu ți-am spus-o, și-o spun încă și ți-oi spune vreme multă
Cum că omul cel de treabă urmă mintea ș-o ascultă,
Judecă întotdeuna, nu se îndărătnicește...
MUȚI
Minte, minte! să i-o deie dacă-atâta o iubește...
BIBI
„Judecata totdeuna decât dragostea-i mai sus:"
Ast-ai zis-o mai deunăzi... vezi, țin minte ce mi-ai spus.
ANA
(o sărută)
Draga mamei... Ești de treabă... și înveți așa frumos!
Nu ca cela, ca jupânul îndărătnic și lenos.
MUȚI
Spune, mamă, câte-i spune și eu totuși ți-oi răspunde:
Mintea, nu zic ba, frumoasă-i numai că eu nu știu unde-i.
Dară vezi tu, mămucuță, eu vin iar la vorba mea:
De eram Achil, pe Brizeis nimeni nu mi-o mai lua.
ANA
(amenințând)
Mimi!
MUȚI
Mânie-te, mamă, zi ce-i vrea... zi la femeie
Nu numai plăcinte, dară, nici mâncare să nu-mi deie
Și să mor de foame, totuși, de-ar veni vro unu-aice
Să te ia cu sila... iară mintea ceea de mi-ar zice
Dă-o, dă-o pe mamaia... nu te dau să știu că mor.
ANA
(îl bate pe obraz)
Îndărătnicule!
MUȚI
Vezi tu, pentru tine, un odor,
Dau război cu toată lumea ca Bogdan-vodă cel chior.
ANA
Aide, mergi, iubire chioară, mergi la Maria, dă-mi pace.
Astăzi încă treacă-meargă! Dar alt'dată nu mai face.
MUȚI
Nu mă duc...
ANA
Nu vrei plăcinte?
MUȚI
Nu acum, să-ți spun ceva...
Da' așa-i că nu te superi?... Zi că nu te-i supăra.
ANA
Spune, de!...
MUȚI
Cum aș începe... Doamne? Doamne-ah, mămucuță,
Tare ești tu frumușică, nu știu cum, și ești drăguță
Decât cum nu se mai poate, cum nu e altă mămiță...
ANA
Ce vrei, Mimi, spune-odată...
MUȚI
Să spun? Da? Dă-mi o guriță.
ANA
Atât?
MUȚI
Da. Și încă una, și-ncă una, nu știu cum
Da-mi ești dragă fără samă...
ANA
Haide, Mimi. Pleac-acum,
Dă-ne pace...
MUȚI
Tu nu crede că-s așa de rău copil,
Știu poveste mai frumoasă decât cea a lui Achil,
Eu știu una de la moșu: a pădurilor poveste
Și frumoasă, și frumoasă, cum n-au fost și nu mai este.
ANA
Așadar, moșu Teodor; spune-o, spune, dragul meu.
MUȚI
Ceva nou, n-ai auzit-o pân-acuma, numai eu.
ANA
Aide, Mimi, mergi acuma... să veniți când v-oi chema.
MĂTUȘA
Mie nu-mi dai o guriță?
MUȚI
Nu-mi ești dragă ca mama... Mamaie, eu știu tocmai cum e-n carte.
ANAIV
Și așa se și cuvine, spune, Bibi, mai departe.
BIBI
Cum Achil și Agamemnon înde ei se tot sfădéu,
Vine Nestor ș-amânduror le ținu apoi de rău:
Pe-Agamemnon îl împacă, pe Achil îl îmblânzește,
Ca acesta pe Brizeis să o dea se învoiește,
Dar îi spune dinainte să nu cerce de cumva
Preste Brizeis, din avere-i să s-atingă de ceva...
Iar Ulis luă pe Chriseis, și-n corabie suind,
Merge la preotul Chrise, fata-n mânile lui dând,
I-a adus tauri de jertfă, și convoi iar la ahei
Cu preotul lui Apolo să-i împace iar pe ei.
ANA
Vezi, măi badeo, cum se spune? Limpede, frumos, cu șir.
MUȚI
Ce mai treabă; a-nvățat-o pe de rost din păr în fir.
ANA
Tu nu știi să-nveți tot astfel... Te oprește cineva!
Dară nu vrea cuconașul, asta-i... Spune, fata mea.
BIBI
Crainicii lui Agamemnon, ei asemeni se luară
Pe Brizeis s-o aducă... dar Achil stătea afară,
Lângă cort, și să i-o ceară frică li-i și nu le vine.
Ci Achil nu-i mai încearcă și cu ea de mână vine.
Și le-o dă în seamă...
MUȚI
Prostul! Numai gura îi de el.
De-o iubește pe Brizeis, de ce-o dă ca un mișel?IV
I-aș fi dat eu lui mireasă... să fi fost eu acolo
Îi umpleam de bodaproste, de nu știau încotro,
Îi făceam pe toți tocană, rupeam gâtu ca la vrăbii
Și-mi duceam apoi acasă mirmidonii pe corăbii.
ANA
Foarte rău și fără cale, dragul meu... Și nu-ți ascunz
Chiar nesuferit ești astăzi, îndărătnic și răspunzi.
Povestești prost... Din franceză mai că n-ai știut nici bechi,
Doamne, cum nu ai un dascăl, să te tragă de urechi.
Mergi, Bibi, la Marioara ca să-ți dea ție plăcinte,
Iară leneșului celui chiar nimic, să ție minte.
MUȚI
Dar de ce-a dat pe Brizeis, spune, mamă, îi cu drept?
Să fi fost a mea, mămuță, eu cu toții dedeam piept.
Ai spus singură că dânsul pe Brizeis o iubea...
Câtu-i lumea și pământul n-o luau din mâna mea.
ANA
Eu ți-am spus-o, și-o spun încă și ți-oi spune vreme multă
Cum că omul cel de treabă urmă mintea ș-o ascultă,
Judecă întotdeuna, nu se îndărătnicește...
MUȚI
Minte, minte! să i-o deie dacă-atâta o iubește...
BIBI
„Judecata totdeuna decât dragostea-i mai sus:"
Ast-ai zis-o mai deunăzi... vezi, țin minte ce mi-ai spus.
ANA
(o sărută)
Draga mamei... Ești de treabă... și înveți așa frumos!
Nu ca cela, ca jupânul îndărătnic și lenos.
MUȚI
Spune, mamă, câte-i spune și eu totuși ți-oi răspunde:
Mintea, nu zic ba, frumoasă-i numai că eu nu știu unde-i.
Dară vezi tu, mămucuță, eu vin iar la vorba mea:
De eram Achil, pe Brizeis nimeni nu mi-o mai lua.
ANA
(amenințând)
Mimi!
MUȚI
Mânie-te, mamă, zi ce-i vrea... zi la femeie
Nu numai plăcinte, dară, nici mâncare să nu-mi deie
Și să mor de foame, totuși, de-ar veni vro unu-aice
Să te ia cu sila... iară mintea ceea de mi-ar zice
Dă-o, dă-o pe mamaia... nu te dau să știu că mor.
ANA
(îl bate pe obraz)
Îndărătnicule!
MUȚI
Vezi tu, pentru tine, un odor,
Dau război cu toată lumea ca Bogdan-vodă cel chior.
ANA
Aide, mergi, iubire chioară, mergi la Maria, dă-mi pace.
Astăzi încă treacă-meargă! Dar alt'dată nu mai face.
MUȚI
Nu mă duc...
ANA
Nu vrei plăcinte?
MUȚI
Nu acum, să-ți spun ceva...
Da' așa-i că nu te superi?... Zi că nu te-i supăra.
ANA
Spune, de!...
MUȚI
Cum aș începe... Doamne? Doamne-ah, mămucuță,
Tare ești tu frumușică, nu știu cum, și ești drăguță
Decât cum nu se mai poate, cum nu e altă mămiță...
ANA
Ce vrei, Mimi, spune-odată...
MUȚI
Să spun? Da? Dă-mi o guriță.
ANA
Atât?
MUȚI
Da. Și încă una, și-ncă una, nu știu cum
Da-mi ești dragă fără samă...
ANA
Haide, Mimi. Pleac-acum,
Dă-ne pace...
MUȚI
ANA
Povestește chiar din capăt să te văd dacă o știi...
MUȚI
E! Achil și Agamemnon își spunea grobienii.
Și atunci bătrânul Nestor prinde-a spune la povești,
Pe-amândoi îi probozește cu cuvinte bătrânești.
Împrejur sta toți elinii, steteau preoții și regii
Iară Nestor ține una... știi mata cumu-s moșnegii.
Iar Achil pe Agamemnon suduindu-l zice: „Câne!
Mi-i lua tu pe Brizeis, dar uitată nu-ți rămâne.
Las- tu, lasă, măi jupâne, știu eu bine ce-am să-ți fac,
Să-mi cazi tu odată-n labe, ș-apoi las-, că-ți viu de hac."
ANA
Bun, frumos! Dă-i înainte! suduie ca un muscal.
MUȚI
Singură ai spus, mamaie, că Homer îi natural,
Și ne-ai zis să spunem toate, ia așa cum se grăiește,
Ș-apoi tot eu îs de vină?
ANA
Natural, nu mojicește.
Spune tu, Bibi...
BIBI
Mamaie, eu știu tocmai cum e-n carte.
ANA
Și așa se și cuvine, spune, Bibi, mai departe.
BIBI
Cum Achil și Agamemnon înde ei se tot sfădéu,
Vine Nestor ș-amânduror le ținu apoi de rău:
Pe-Agamemnon îl împacă, pe Achil îl îmblânzește,
Ca acesta pe Brizeis să o dea se învoiește,
Dar îi spune dinainte să nu cerce de cumva
Preste Brizeis, din avere-i să s-atingă de ceva...
Iar Ulis luă pe Chriseis, și-n corabie suind,
Merge la preotul Chrise, fata-n mânile lui dând,
I-a adus tauri de jertfă, și convoi iar la ahei
Cu preotul lui Apolo să-i împace iar pe ei.
ANA
Vezi, măi badeo, cum se spune? Limpede, frumos, cu șir.
MUȚI
Ce mai treabă; a-nvățat-o pe de rost din păr în fir.
ANA
Tu nu știi să-nveți tot astfel... Te oprește cineva!
Dară nu vrea cuconașul, asta-i... Spune, fata mea.
BIBI
Crainicii lui Agamemnon, ei asemeni se luară
Pe Brizeis s-o aducă... dar Achil stătea afară,
Lângă cort, și să i-o ceară frică li-i și nu le vine.
Ci Achil nu-i mai încearcă și cu ea de mână vine.
Și le-o dă în seamă...
MUȚI
Prostul! Numai gura îi de el.
De-o iubește pe Brizeis, de ce-o dă ca un mișel?
I-aș fi dat eu lui mireasă... să fi fost eu acolo
Îi umpleam de bodaproste, de nu știau încotro,
Îi făceam pe toți tocană, rupeam gâtu ca la vrăbii
Și-mi duceam apoi acasă mirmidonii pe corăbii.
ANA
Foarte rău și fără cale, dragul meu... Și nu-ți ascunz
Chiar nesuferit ești astăzi, îndărătnic și răspunzi.
Povestești prost... Din franceză mai că n-ai știut nici bechi,
Doamne, cum nu ai un dascăl, să te tragă de urechi.
Mergi, Bibi, la Marioara ca să-ți dea ție plăcinte,
Iară leneșului celui chiar nimic, să ție minte.
MUȚI
Dar de ce-a dat pe Brizeis, spune, mamă, îi cu drept?
Să fi fost a mea, mămuță, eu cu toții dedeam piept.
Ai spus singură că dânsul pe Brizeis o iubea...
Câtu-i lumea și pământul n-o luau din mâna mea.
ANA
Eu ți-am spus-o, și-o spun încă și ți-oi spune vreme multă
Cum că omul cel de treabă urmă mintea ș-o ascultă,
Judecă întotdeuna, nu se îndărătnicește...
MUȚI
Minte, minte! să i-o deie dacă-atâta o iubește...
BIBI
„Judecata totdeuna decât dragostea-i mai sus:"
Ast-ai zis-o mai deunăzi... vezi, țin minte ce mi-ai spus.
ANA
(o sărută)
Draga mamei... Ești de treabă... și înveți așa frumos!
Nu ca cela, ca jupânul îndărătnic și lenos.
MUȚI
Spune, mamă, câte-i spune și eu totuși ți-oi răspunde:
Mintea, nu zic ba, frumoasă-i numai că eu nu știu unde-i.
Dară vezi tu, mămucuță, eu vin iar la vorba mea:
De eram Achil, pe Brizeis nimeni nu mi-o mai lua.
ANA
(amenințând)
Mimi!
MUȚI
Mânie-te, mamă, zi ce-i vrea... zi la femeie
Nu numai plăcinte, dară, nici mâncare să nu-mi deie
Și să mor de foame, totuși, de-ar veni vro unu-aice
Să te ia cu sila... iară mintea ceea de mi-ar zice
Dă-o, dă-o pe mamaia... nu te dau să știu că mor.
ANA
(îl bate pe obraz)
Îndărătnicule!
MUȚI
Vezi tu, pentru tine, un odor,
Dau război cu toată lumea ca Bogdan-vodă cel chior.
ANA
Aide, mergi, iubire chioară, mergi la Maria, dă-mi pace.
Astăzi încă treacă-meargă! Dar alt'dată nu mai face.
MUȚI
Nu mă duc...
ANA
Nu vrei plăcinte?
MUȚI
Nu acum, să-ți spun ceva...
Da' așa-i că nu te superi?... Zi că nu te-i supăra.
ANA
Spune, de!...
MUȚI
Cum aș începe... Doamne? Doamne-ah, mămucuță,
Tare ești tu frumușică, nu știu cum, și ești drăguță
Decât cum nu se mai poate, cum nu e altă mămiță...
ANA
Ce vrei, Mimi, spune-odată...
MUȚI
Să spun? Da? Dă-mi o guriță.
ANA
Atât?
MUȚI
Da. Și încă una, și-ncă una, nu știu cum
Da-mi ești dragă fără samă...
ANA
Haide, Mimi. Pleac-acum,
Dă-ne pace...
MUȚI
Tu nu crede că-s așa de rău copil,
Știu poveste mai frumoasă decât cea a lui Achil,
Eu știu una de la moșu: a pădurilor poveste
Și frumoasă, și frumoasă, cum n-au fost și nu mai este.
ANA
Așadar, moșu Teodor; spune-o, spune, dragul meu.
MUȚI
Ceva nou, n-ai auzit-o pân-acuma, numai eu.
ANA
Aide, Mimi, mergi acuma... să veniți când v-oi chema.
MĂTUȘA
Mie nu-mi dai o guriță?
MUȚI
Nu-mi ești dragă ca mama... Tu nu crede că-s așa de rău copil,
Știu poveste mai frumoasă decât cea a lui Achil,
Eu știu una de la moșu: a pădurilor poveste
Și frumoasă, și frumoasă, cum n-au fost și nu mai este.
ANA
Așadar, moșu Teodor; spune-o, spune, dragul meu.
MUȚI
Ceva nou, n-ai auzit-o pân-acuma, numai eu.
ANA
Aide, Mimi, mergi acuma... să veniți când v-oi chema.
MĂTUȘA
Mie nu-mi dai o guriță?
MUȚI
Nu-mi ești dragă ca mama...
IV
Ce copil vioi e Mimi, ce drăguțu-i...
Mătușică,
E-ndărătnic, fără minte, tocmai d-asta îmi e frică.
De n-ar fi ca al tău tată, care Dumnezeu să-l ierte
Mi-a făcut viața amară cu-ndărătnicele-i certe...
Ce cuminte este Bibi...
Da, cuminte! ca și tine.
Ca și tată-său maiorul... Ține minte foarte bine
Tot ce-i spuneți...
C-ar aduce așa mult cu dânsul? Nu,
Nu găsesc asemănare așa mare.
Da, da! Vezi tu,
Nu îi seamănă-n afară. Înlăuntru. Numai minte-i.
Nu vezi tu cum momițica repetează la cuvinte
Ce le-aude de la dânsul, de la tine: „Mai prejos
E iubirea decât mintea..." Izbutit-ai ca pe dos
Să o crești, nepoată dragă...
Iară vii la vorba veche.
Și de ce nu? Să știu, dragă, că-i surzi de o ureche,
Totuși cred de datorie, ca să-ți spun a mea părere,
Căci te văd de mult schimbată...
Mai cu samă o plăcere
De-o bucat- de vreme-ncoace... de când fuși la București...
Cât erai tu de cuminte, azi pe zece părți tu ești.
Cine știi cu cine-acolo tu te vei fi întâlnit,
Ce desemnuri înțelepte cu-nvățații ai croit,
Mai ales cu al tău frate, prea iubitul meu nepot,
Dar destul că de atunce a pricepe nu te pot.
Și destul că pot prepune, că nepotul meu stricat
În aceste conferențe rolu-ntâi l-a fi jucat...
Drept c-așa-i, dar numa-n jocul rezonabil ce-am avut;
Rolu-ntâi îl joacă altul.
Altul? Poate c-am știut.
Jocul vostru rezonabil să nu iasă, de, cumva
Joc copilăresc și ție și la altul careva.
Bine-mi pare cum că vorba chiar la asta ai adus.
Căci și eu păstrez o taină cam demult și ți-am mai spus
C-atingând pe mai mulți oameni n-am putut-o da pe față.
Dar cum tu ai apucat-o mă scutește de prefață.
Un secret? Însă secretul eu demult l-am priceput.
Cum? ai observat?
Da, doară nu mă crezi că sunt de lut.
Deci te rog, fii așa bună, nu lăsa să mai aștept
Și să văd de au pătruns-o taina ochiu-mi înțelept.
Așadar, fără prefață, spune-mi iute...
Mă mărit.
Te măriți, mă rog, cu cine, draga mea?
Ai auzit,
Cred, de d. Stelineanu?
Căpitan d-infanterie...
Așa; unchiu-său...
Ministrul ! Bine, fată, ce ți-i ție...
Doamne, iartă-mă! Dar bine, serios vorbești tu, fată?
Nu zic... înțeleg prea bine cum îi treaba asta toată.
Ai avut proces la curte, petițiuni ai scris ades
Într-un stil plin de sentențe, prea cuminte și ales
Și bătrâna escelență s-a-ndrăgit de-al tău condei,
Iară frate-tău, ce-n mintea ta a pus atât temei,
I-au și spus desigur cum că tu ești văduvă și bine
Ți-ar părea ca escelența să te ieie chiar pe tine.
Până astăzi nu ți-am spus-o, căci i-am fost făgăduit
Și frăține-meu și altui să țin lucrul tăinuit.
Și când vine escelența?
Astăzi vine, înspre sară.
Potrivite sunt acestea? Bine faci tu? Bine dară.
Să-ți spun, dragă mătușică. Când întâi m-am măritat,
Am făcut-o din iubire. Bine oare mi-a îmblat?
Și maiorul se-nsurase din iubire-ntâia dată.
Cum i-a mers lui poate bine... așa-i lumea asta toată
Și fiindcă am nevoie de un sprijin, de-un azil
Și fiindcă n-am pe nimeni decât numai pe copil,
Mă mărit, să pot cu tine a trăi în București
Și să-mi cresc copilul bine.
Altfel nu-ți închipuiești
Cum că poate fi. Ascultă, dar maiorul ce va zice?
El? Dar bine, ce-i cu dânsul? El rămâne tot aice.
Iară vii la vorba veche?
Viu și voi veni, vezi bine.
Tu-l iubești, el te iubește, ce-o să facă fără tine?
Doamne, Doamne, mătușică, hai să zicem că-l iubesc.
Nu ți-am spus că din iubire nu mă mai căsătoresc?
Judecata, mătușică, judecata este tot.
Hotărât-o-am odată, d-a mă-ntoarce nu mai pot.
Câte-am tras în astă lume nu voiesc să le mai trag,
La iubire nu mai caut, fie-mi orișicât de drag.
Dară nu-l iubesc... În urmă și maioru-i juruit
Cum că de a doua oară nu se-nsoară din iubit.
Lasă-mă cu juruință, judecată, hotărâre,
Căci acestea nu-s nimică contra gingașei iubire.
Voi, în crudă tinereță, amândoi nenorociți,
Voi cu inimi simțitoare, ce atât vă potriviți,
Amândoi amici cu codrii nebunii v-ați pus în cap
Încât ochii-a vă deschide eu, mătușa, nu am cap.
Dară fost-au din iubire cea dentâi căsătorie?
Înclinare, simpatie mai știu ce-a vrut să fie?
Dar destul c-acea simțire voi amor o botezarăți
Și să vă feriți de dânsul de a pururi vă jurarăți.
Eu am visat, nepoțică, multe și mai multe poate
Decât tine, decât dânsul, dară vezi cu-aceste toate
Eu îți spun că acel tânăr, ce-n junie mi-a jurat
Un amor fără de capăt, jurământul n-au călcat
Și atuncea când bătrânul pe vecie-au adormit,
Eu numai știam în mine cât de mult m-au fost iubit.
O escepție, mătușă...
O escepție? Dar voi
Poate nu sunteți tot astfel, tot escepții amândoi?
Rațiune întrupată, tu... Ascultă, fată hăi,
Ce sunteți copii... Sau altfel; fiți copii însă nu răi,
Nu copilăroși, nu astfel, urmați inimelor voastre:
Numai inima-i izvorul fericirii vieții noastre.
Lasă inima, mătușă... Cum gândești să mă abați
De l-a mea făgăduință?
Bine, fată, nu vă dați,
Dar ți-oi spune încă una... Escelența e bătrână
Și e plină de podagră, îmblă tot cu cârja-n mână.
Dragoste adevărată
Dragoste adevărată
De fecioară prea curată;
Tânără-ntineritoare,
Dragoste de fată mare;
Însă plină-i de durere
Dragostea cea de muiere,
De durere și de haz,
De dulceață și necaz;
Îndărătnică și dragă
Cată ceartă ziua-ntreagă,
Iară sara se împacă,
Că tot ție va să-ți placă;
Dragostea de la muieri
E cu sare și piperi,
Nu-i lihnită și dulceagă,
Zi cu zi în foc te bagă,
E războinică, fierbinte
Și cu capul fără minte;
Dragostea de la muiere
E ca fagurul de miere,
Dar un fagur pipărat,
Dulce când e supărat,
Că-i răstită și cu toane,
Nedusă pe la icoane;
Ochii negri amândoi
Îți dau pururea război,
Gura cea cu zâmbetele,
Tare-ți poartă sâmbetele
Ș-acel drac cu mâni subțiri
Cu mânie în priviri
Tot mai scump pe zi ce merge...
De fecioară prea curată;
Tânără-ntineritoare,
Dragoste de fată mare;
Însă plină-i de durere
Dragostea cea de muiere,
De durere și de haz,
De dulceață și necaz;
Îndărătnică și dragă
Cată ceartă ziua-ntreagă,
Iară sara se împacă,
Că tot ție va să-ți placă;
Dragostea de la muieri
E cu sare și piperi,
Nu-i lihnită și dulceagă,
Zi cu zi în foc te bagă,
E războinică, fierbinte
Și cu capul fără minte;
Dragostea de la muiere
E ca fagurul de miere,
Dar un fagur pipărat,
Dulce când e supărat,
Că-i răstită și cu toane,
Nedusă pe la icoane;
Ochii negri amândoi
Îți dau pururea război,
Gura cea cu zâmbetele,
Tare-ți poartă sâmbetele
Ș-acel drac cu mâni subțiri
Cu mânie în priviri
Tot mai scump pe zi ce merge...
Alei mică, alei dragă
Alei mică, alei dragă,
Cine vrea să ne-nțeleagă
Vază frunza cea pribeagă,
Ce-i ca viața noastră-ntreagă.
Alei dragă Veronică,
Despărțirea toate strică,
De ne-alegem cu nimică
Viața trece, frunza pică.
*
Alei dragă, alei mică,
Viața trece, frunza pică,
Și din ura ce ne strică
Nu ne-alegem cu nimică.
Măcar cine ce grăiește,
Altul alta îndrăgește.
Inima-mi pe cât trăiește
Tot la tine se gândește.
Alei mică, alei dragă,
Ia vezi frunza cea pribeagă
Așa trece viața-ntreagă
Și nimic n-o să s-aleagă.
Cine vrea să ne-nțeleagă
Vază frunza cea pribeagă,
Ce-i ca viața noastră-ntreagă.
Alei dragă Veronică,
Despărțirea toate strică,
De ne-alegem cu nimică
Viața trece, frunza pică.
*
Alei dragă, alei mică,
Viața trece, frunza pică,
Și din ura ce ne strică
Nu ne-alegem cu nimică.
Măcar cine ce grăiește,
Altul alta îndrăgește.
Inima-mi pe cât trăiește
Tot la tine se gândește.
Alei mică, alei dragă,
Ia vezi frunza cea pribeagă
Așa trece viața-ntreagă
Și nimic n-o să s-aleagă.
Urât și sărăcie
Urât și sărăcie sunt acei doi tovarăși,
A căror urme crude le aflu pururi iarăși
Pe orice chip și-n orice-ndrăznii de a iubi...
Iubit-am poate cântul, voit-am a robi
Cu el un suflet dulce, al meu întreg să fie...
Zburat-au chip și cântec urât și sărăcie!
Căci ce nu ai în clipa în care ai dorit
Se schimbă-n rău cu vremea, de farmec sărăcit.
S-arată înainte-ți o schele despoiată
De orice vis cu care o îmbrăcai odată.
Puterea tinereții, a minții vioiciune,
A inimei bătaie, și gingașa minune
Din ochi, când toată viața în ei îți este scrisă
De o citește-oricine scrisoarea ei deschisă,
Dar mai cu seamă aceea ce tu vrei s-o citească...
Cum trec, cum trec cu toate... și făr- să le oprească
Nimic... Astfel te-ntuneci o stea în vecinicie
Și ce-ți rămâne-n urmă? vreme și sărăcie.
Da, vreme! numai vreme să aibi să simți deplin
Ce mult puteai în lume, și cât, cât de puțin
Ți-a fost dat. Dacă nobil ai fost și blând și drept,
Dacă prin a ta minte ai fost un înțelept,
Având darul pe care natura-l poate da,
Frumsețe, minte, ajuns-ai cineva?
Căci nu caută lumea aceea ce slăvește,
Aceea ce o prinde ci ceea ce-i priește.
Dacă ești rău și-i vine răutatea la-ndemână,
Dacă ești prost, și vasta prostie e stăpână,
Sau de-un deșert atârnă în lume a ta soartă
Și nu știi cum deșerții prin lingușiri se poartă
Sau nu poți ști... Atuncea de ce folos e ție
C-ai avut tot ce firea ți-a dat cu dărnicie,
Că ești podoabă scumpă în lume orișicui,
Podoabă ce nu-i trebui în lume nimănui?
Virtutea e-o poveste... când gândul ți-l ascuți,
Tu vezi că slăbiciuni sunt vestitele virtuți:
Noblețea-i slăbiciunea acelor ce nu pot
Pe sine să se puie deasupra peste tot,
Să aibă pentru toate adânc și greu dispreț,
Hrănind a lui viață din sute de vieți.
A nu-ți ține cuvântul când nu-ți vine-ndemână
A dezbrăca pe-acela ce ți s-a dat pe mână,
A înșela mulțimea cu mii făgăduinți,
Când ai mințit o dată să te mai pui să minți,
A urgisi pe-acela care ți-a făcut bine,
A împle a lui nume de pete și rușine
Aceasta nu e nobil... Dar toți și-ndeosebi
O fac ușor tu numai stai vecinic să întrebi.
Tu numai îți pui vorba și gândul la cântari,
Tu numai vrei a-ntrece caracterele mari,
Privind peste mulțime cu multă nepăsare...
Ei bine! P-astă dramă și soarta ta cea mare.
Din astă cumpănire de drept și datorie,
Ce ți-a rămas la urmă? Urât și sărăcie.
Iubit-ai?... Ah! un caier de cânepă nu-i moale,
Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a frunții sale!
Cu gura ei subțire și mâni reci ca de ceară,
Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară,
Răpindu-ți ție ochii cu a lor strălucire.
Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire:
Tu ești onest și plin de respect și generos
Să frângi în zarea vieții un rod așa frumos.
Te-ai dus și te urmară părerile de rău.
În urma ta venit-au un neted nătărău
Ș-acesta... ei... făcut-au ce n-ai vrut să cutezi;
Ce-a mai rămas din dulcea figură, mergi de vezi:
Anii i-au scris cu pana lor neagră pe-a ei frunte.
Și gura cea cu albe mărgăritari, mărunte,
Acuma e zbârcită și ochiul plin de pară,
Ce-și revărsa lumina sa rece în afară
E stins, și nu-i nimica în el, nu-i adâncime;
Tu nu mai vezi într-însul ce nu văzuse nime
Decât tu... Ce ajunse a fi? Cochetă, rece,
Lingușitoare, crudă, din mână-n mână trece
Și caută-n iubire plăcerea numai, care
E-o clipă de beție și-o zi de dezgustare.
Dară acea iubire adâncă și curată,
Care-n viață vine o dată, num-o dată,
Acea eternă sete ce-o au dupăolaltă
Doi oameni ce-și pierdură privirea una-ntr-altă,
Acel amor atât de nemărginit, de sfânt,
Cum nu mai e nimică în cer și pre pământ,
Acea înamorare de tot ce e al ei,
De-un zâmbet, de un tremur al gingașei femei,
Când pentru o privire dai viață, dai noroc,
Când lumea ți-este neagră de nu ești la un loc
Cu ea... Unde-i norocul ce l-a promis ea ție?
Ce va rămâne vouă? Urât și sărăcie!
A căror urme crude le aflu pururi iarăși
Pe orice chip și-n orice-ndrăznii de a iubi...
Iubit-am poate cântul, voit-am a robi
Cu el un suflet dulce, al meu întreg să fie...
Zburat-au chip și cântec urât și sărăcie!
Căci ce nu ai în clipa în care ai dorit
Se schimbă-n rău cu vremea, de farmec sărăcit.
S-arată înainte-ți o schele despoiată
De orice vis cu care o îmbrăcai odată.
Puterea tinereții, a minții vioiciune,
A inimei bătaie, și gingașa minune
Din ochi, când toată viața în ei îți este scrisă
De o citește-oricine scrisoarea ei deschisă,
Dar mai cu seamă aceea ce tu vrei s-o citească...
Cum trec, cum trec cu toate... și făr- să le oprească
Nimic... Astfel te-ntuneci o stea în vecinicie
Și ce-ți rămâne-n urmă? vreme și sărăcie.
Da, vreme! numai vreme să aibi să simți deplin
Ce mult puteai în lume, și cât, cât de puțin
Ți-a fost dat. Dacă nobil ai fost și blând și drept,
Dacă prin a ta minte ai fost un înțelept,
Având darul pe care natura-l poate da,
Frumsețe, minte, ajuns-ai cineva?
Căci nu caută lumea aceea ce slăvește,
Aceea ce o prinde ci ceea ce-i priește.
Dacă ești rău și-i vine răutatea la-ndemână,
Dacă ești prost, și vasta prostie e stăpână,
Sau de-un deșert atârnă în lume a ta soartă
Și nu știi cum deșerții prin lingușiri se poartă
Sau nu poți ști... Atuncea de ce folos e ție
C-ai avut tot ce firea ți-a dat cu dărnicie,
Că ești podoabă scumpă în lume orișicui,
Podoabă ce nu-i trebui în lume nimănui?
Virtutea e-o poveste... când gândul ți-l ascuți,
Tu vezi că slăbiciuni sunt vestitele virtuți:
Noblețea-i slăbiciunea acelor ce nu pot
Pe sine să se puie deasupra peste tot,
Să aibă pentru toate adânc și greu dispreț,
Hrănind a lui viață din sute de vieți.
A nu-ți ține cuvântul când nu-ți vine-ndemână
A dezbrăca pe-acela ce ți s-a dat pe mână,
A înșela mulțimea cu mii făgăduinți,
Când ai mințit o dată să te mai pui să minți,
A urgisi pe-acela care ți-a făcut bine,
A împle a lui nume de pete și rușine
Aceasta nu e nobil... Dar toți și-ndeosebi
O fac ușor tu numai stai vecinic să întrebi.
Tu numai îți pui vorba și gândul la cântari,
Tu numai vrei a-ntrece caracterele mari,
Privind peste mulțime cu multă nepăsare...
Ei bine! P-astă dramă și soarta ta cea mare.
Din astă cumpănire de drept și datorie,
Ce ți-a rămas la urmă? Urât și sărăcie.
Iubit-ai?... Ah! un caier de cânepă nu-i moale,
Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a frunții sale!
Cu gura ei subțire și mâni reci ca de ceară,
Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară,
Răpindu-ți ție ochii cu a lor strălucire.
Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire:
Tu ești onest și plin de respect și generos
Să frângi în zarea vieții un rod așa frumos.
Te-ai dus și te urmară părerile de rău.
În urma ta venit-au un neted nătărău
Ș-acesta... ei... făcut-au ce n-ai vrut să cutezi;
Ce-a mai rămas din dulcea figură, mergi de vezi:
Anii i-au scris cu pana lor neagră pe-a ei frunte.
Și gura cea cu albe mărgăritari, mărunte,
Acuma e zbârcită și ochiul plin de pară,
Ce-și revărsa lumina sa rece în afară
E stins, și nu-i nimica în el, nu-i adâncime;
Tu nu mai vezi într-însul ce nu văzuse nime
Decât tu... Ce ajunse a fi? Cochetă, rece,
Lingușitoare, crudă, din mână-n mână trece
Și caută-n iubire plăcerea numai, care
E-o clipă de beție și-o zi de dezgustare.
Dară acea iubire adâncă și curată,
Care-n viață vine o dată, num-o dată,
Acea eternă sete ce-o au dupăolaltă
Doi oameni ce-și pierdură privirea una-ntr-altă,
Acel amor atât de nemărginit, de sfânt,
Cum nu mai e nimică în cer și pre pământ,
Acea înamorare de tot ce e al ei,
De-un zâmbet, de un tremur al gingașei femei,
Când pentru o privire dai viață, dai noroc,
Când lumea ți-este neagră de nu ești la un loc
Cu ea... Unde-i norocul ce l-a promis ea ție?
Ce va rămâne vouă? Urât și sărăcie!
O, stingă-se a vieții...
O, stingă-se a vieții fumegătoare faclă,
Să aflu căpătâiul cel mult dorit în raclă!
N-aflai loc unde capul în lume să mi-l pun,
Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,
Căci n-am avut metalul demonilor în vine,
Nici pacinica răbdare a omului de bine,
Căci n-am iubit nimica cu patimă și jind...
Un creier plin de visuri ș-o inimă de rând.
De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult,
Nimic e pentru mine ce pentru ea e mult.
Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors...
Același șir de patimi s-a tors și s-a retors
De mânile uscate a vremii-mbătrânite.
Sunt limpezi pentru mine enigmele-ncâlcite:
Nu-ntreb de ce în lume nu ne e dat de soarte
Noroc fără durere, viață fără moarte.
Am pus demult deoparte acele roase cărți
Ce spun c-a vieții file au vecinic două părți...
Cu-a lor înțelepciune nimica nu se schimbă
Cu dezlegări ciudate și cu frânturi de limbă
Ocupe-se copiii... Eu pun o întrebare
Nu nouă, însă dreaptă... nu liberă, dar mare.
Viața, moartea noastră noi le ținem în mâni,
Pe ele deopotrivă noi ne simțim stăpâni.
O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar
Ne scapă deopotrivă de-o lume de amar.
De ce țin toți la dânsa, oricât de neagră fie?
Ea împlinește oare în lume vo solie?
E scop în viața noastră vun scop al mântuirii?
Nu junghiem ființa pe-altarul omenirii?
A gândului lucire, a inimei bătaie
Ridică un grăunte din sarcina greoaie
Mizeriei comune? Trăind cu moartea-n sân
Pe altu-n astă lume îl doare mai puțin?
O, eu nu cer norocul, dar cer să mă învăț
Ca viața-mi preț să aibă și moartea s-aibă preț.
Să nu zic despre mine ce omului s-a zis:
Că-i visul unei umbre și umbra unui vis.
O, Demiurg, solie când nu mi-ai scris în stele,
De ce mi-ai dat știința nimicniciei mele?
De ce-n al vieții mijloc, de gânduri negre-un stol
Mă fac să simt în minte și-n inimă un gol?
De ce de pe vedere-mi tu vălul ai rărit,
Să văd cum că în suflet nu am decât urât?
Viața mea comună s-o târâi uniform
Și să nu pot de somnul pământului s-adorm?
Zadarnică, pustie și fără înțeles
Viața-mi nu se leagă de-un rău sau de-un eres.
Eu nu mă simt deasupra și nu sunt dedesupt,
Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt
Pentru-o minciună mare ori mare adevăr.
Totuna mi-ar fi mie, căci alta nu mai cer,
Decât să fiu în dreapta ori stânga hotărât,
S-omor și eu pe altul sau să fiu omorât
Și făr- de nici un titlu în lume să mă-nser...
Căci ce-i la urma urmei minciună, adevăr?...
Să țin numai la ceva... oricât ar fi de mic...
Dar nu țin la nimica, căci nu mai cred nimic.
Să aflu căpătâiul cel mult dorit în raclă!
N-aflai loc unde capul în lume să mi-l pun,
Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,
Căci n-am avut metalul demonilor în vine,
Nici pacinica răbdare a omului de bine,
Căci n-am iubit nimica cu patimă și jind...
Un creier plin de visuri ș-o inimă de rând.
De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult,
Nimic e pentru mine ce pentru ea e mult.
Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors...
Același șir de patimi s-a tors și s-a retors
De mânile uscate a vremii-mbătrânite.
Sunt limpezi pentru mine enigmele-ncâlcite:
Nu-ntreb de ce în lume nu ne e dat de soarte
Noroc fără durere, viață fără moarte.
Am pus demult deoparte acele roase cărți
Ce spun c-a vieții file au vecinic două părți...
Cu-a lor înțelepciune nimica nu se schimbă
Cu dezlegări ciudate și cu frânturi de limbă
Ocupe-se copiii... Eu pun o întrebare
Nu nouă, însă dreaptă... nu liberă, dar mare.
Viața, moartea noastră noi le ținem în mâni,
Pe ele deopotrivă noi ne simțim stăpâni.
O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar
Ne scapă deopotrivă de-o lume de amar.
De ce țin toți la dânsa, oricât de neagră fie?
Ea împlinește oare în lume vo solie?
E scop în viața noastră vun scop al mântuirii?
Nu junghiem ființa pe-altarul omenirii?
A gândului lucire, a inimei bătaie
Ridică un grăunte din sarcina greoaie
Mizeriei comune? Trăind cu moartea-n sân
Pe altu-n astă lume îl doare mai puțin?
O, eu nu cer norocul, dar cer să mă învăț
Ca viața-mi preț să aibă și moartea s-aibă preț.
Să nu zic despre mine ce omului s-a zis:
Că-i visul unei umbre și umbra unui vis.
O, Demiurg, solie când nu mi-ai scris în stele,
De ce mi-ai dat știința nimicniciei mele?
De ce-n al vieții mijloc, de gânduri negre-un stol
Mă fac să simt în minte și-n inimă un gol?
De ce de pe vedere-mi tu vălul ai rărit,
Să văd cum că în suflet nu am decât urât?
Viața mea comună s-o târâi uniform
Și să nu pot de somnul pământului s-adorm?
Zadarnică, pustie și fără înțeles
Viața-mi nu se leagă de-un rău sau de-un eres.
Eu nu mă simt deasupra și nu sunt dedesupt,
Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt
Pentru-o minciună mare ori mare adevăr.
Totuna mi-ar fi mie, căci alta nu mai cer,
Decât să fiu în dreapta ori stânga hotărât,
S-omor și eu pe altul sau să fiu omorât
Și făr- de nici un titlu în lume să mă-nser...
Căci ce-i la urma urmei minciună, adevăr?...
Să țin numai la ceva... oricât ar fi de mic...
Dar nu țin la nimica, căci nu mai cred nimic.
Ca o făclie...
Prin tomuri prăfuite ce mesele-i încarcă,
Edgar trece cu gândul prin veacuri ca-ntr-o barcă.
Nimica nu oprește a gândurilor grabă,
Din când în când în cale-i pe sine se întreabă:
La ce folos că timpul și spațiul străbate
Și ce folos că vecinic râvnind singurătate,
El de nimic în lume viața-i n-o s-o lege,
Că-nțelegând deșertu-i, problema-i n-o-nțelege...
Ce caută talentu-i în șirele s-arate?
Cum luna se ivește sau vântu-n codru bate?
Dar de-o va spune-aceasta sau dacă n-o va spune,
Pădurile și luna vor face-o de minune.
Ba ele vor întrece de-a pururi pe-autori
Ce-au spus aceste lucruri de zeci de mii de ori.
O, capete pripite, în colbul trist al școlii,
Cetiți în foliante ce roase sunt de molii
Și viața, frumuseța, al patimei nesaț
Nu din viața însăși din cărți le învățați.
În capetele voastre, de semne multe sume,
Din mii de mii de vorbe consist-a voastră lume.
Ca o făclie stinsă de ce mereu să fumegi,
De ce mereu aceleași gândiri să le tot rumegi
Și sarcina de gânduri s-o porți ca pe un gheb,
Astfel ades în taina durerii mă întreb...
Nu aflu unde capul în lume să mi-l pun:
Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,
Căci n-am avut metalul demonilor în vine,
Nici pacinica răbdare a omului de bine,
Căci n-am iubit nimica cu patimă și jind
Am fost un creier bolnav ș-o inimă de rând.
Demult de vorbe goale nici voi să mai ascult.
Nimic e pentru mine ce pentru lume-i mult.
Ce este viitorul? Trecutul cel întors
E șirul cel de patimi cel pururea retors.
Am azvârlit în laturi greoaie, veche cărți,
Cari privesc viața din mii de mii de părți
Și scrise în credința că lumea tot se schimbă
Cu dezlegări ciudate și cu frânturi de limbă.
Nu-i foliant în lume din care să înveți
Ca viața preț să aibă și moartea s-aibă preț...
Și de pe-o zi pe alta o târâi uniform
Și nici să pot de somnul pământului s-adorm.
Pustie, sură, rece și fără înțeles...
Nu apăr adevărul, nu apăr un eres,
Nu sunt la înălțime și nu sunt dedesupt,
Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt
Să-nving eu adevărul sau să-ntăresc minciuna,
În cumpenele vremii sunt amândouă una.
Să țin numai la ceva oricât ar fi de mic...
Dar nu țin la nimica, căci nu mai cred nimic.
În manta nepăsării mă-nfășor dar și tac
Și zilele vieți-mi în șiruri le desfac,
Iar visurilor mele le poruncesc să treacă
Iar ele ochii-albaștri asupra mea și-i pleacă,
Cuprinse de amurgul cel fin al aurorii:
Văpaia-n ochi unită-i cu farmecul palorii.
Trec, pier în adâncimea iubirii ș-a genunii,
Icoanele frumoase și dulci a slăbiciunii
Ca flori cu veștejite și triste frumuseți:
Uitarea le usucă sărmanele vieți...
Ș-apoi!? Ce-mi pasă!? Fost-am în lume poate unic
Ce fără să știu unde pe-a lumii valuri lunec?
Mulțimea nu se naște decât spre a muri...
Rușine-i al ei număr cu unul a spori?
Ferice de aceia ce n-au mai fost să fie,
Din leagănul cărora nu s-a durat sicrie,
Nici în nisip vro urmă lăsar-a lor picioare
Neatinși de păsul lumii trecute, viitoare,
De-a pururi pe atâția câți fură cu putință:
Numele lor e nimeni, nimic a lor ființă.
Ei dorm cum doarme-un haos pătruns de sine însuși,
Ca cel ce-n visu-i plânge, dar nu-și aude plânsu-și
Ș-a doua zi nu știe nimic de acel vis.
Vai de acel ce ochii în lume i-a deschis!
Blestem mișcării prime, al vieții primul colț.
Deasupră-i se-ndoiră a cerurilor bolți,
Iar de atunci prin haos o muzică de sfere,
A cărei haină-i farmec, cuprinsul e durere.
O, genii, ce cu umbra pământul îl sfințiți
Trecând atât de singuri prin secolii robiți,
Sunteți ca acei medici miloși și blânzi în viață
Ce parcă n-au alt bolnav decât pe cel de față.
Oricui sunteți prieteni, dar orișicui îi pare
Că numai pentru dânsul ați fost în lumea mare.
În orice veac trăirăți neîncetățeniți,
Și totuși nici într-unul străini nu o să fiți,
Căci lamura vieții ați strâns-o cu-ngrijire
Și dându-i acea haină de neîmbătrânire,
Oricât se schimbe lumea, de cade ori de crește,
În dreapta-vă oglindă de-a pururi se găsește.
Căci lumea pare numai a curge trecătoare.
Toate sunt coji durerii celei nepieritoare,
Pe când tot ce aleargă și-n șiruri se așterne
Repaosă în raza gândirii cei eterne.
Iar adevărul, ca și păcatul mumii Eve,
De față-i pretutindeni și pururea aieve.
Edgar trece cu gândul prin veacuri ca-ntr-o barcă.
Nimica nu oprește a gândurilor grabă,
Din când în când în cale-i pe sine se întreabă:
La ce folos că timpul și spațiul străbate
Și ce folos că vecinic râvnind singurătate,
El de nimic în lume viața-i n-o s-o lege,
Că-nțelegând deșertu-i, problema-i n-o-nțelege...
Ce caută talentu-i în șirele s-arate?
Cum luna se ivește sau vântu-n codru bate?
Dar de-o va spune-aceasta sau dacă n-o va spune,
Pădurile și luna vor face-o de minune.
Ba ele vor întrece de-a pururi pe-autori
Ce-au spus aceste lucruri de zeci de mii de ori.
O, capete pripite, în colbul trist al școlii,
Cetiți în foliante ce roase sunt de molii
Și viața, frumuseța, al patimei nesaț
Nu din viața însăși din cărți le învățați.
În capetele voastre, de semne multe sume,
Din mii de mii de vorbe consist-a voastră lume.
Ca o făclie stinsă de ce mereu să fumegi,
De ce mereu aceleași gândiri să le tot rumegi
Și sarcina de gânduri s-o porți ca pe un gheb,
Astfel ades în taina durerii mă întreb...
Nu aflu unde capul în lume să mi-l pun:
Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,
Căci n-am avut metalul demonilor în vine,
Nici pacinica răbdare a omului de bine,
Căci n-am iubit nimica cu patimă și jind
Am fost un creier bolnav ș-o inimă de rând.
Demult de vorbe goale nici voi să mai ascult.
Nimic e pentru mine ce pentru lume-i mult.
Ce este viitorul? Trecutul cel întors
E șirul cel de patimi cel pururea retors.
Am azvârlit în laturi greoaie, veche cărți,
Cari privesc viața din mii de mii de părți
Și scrise în credința că lumea tot se schimbă
Cu dezlegări ciudate și cu frânturi de limbă.
Nu-i foliant în lume din care să înveți
Ca viața preț să aibă și moartea s-aibă preț...
Și de pe-o zi pe alta o târâi uniform
Și nici să pot de somnul pământului s-adorm.
Pustie, sură, rece și fără înțeles...
Nu apăr adevărul, nu apăr un eres,
Nu sunt la înălțime și nu sunt dedesupt,
Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt
Să-nving eu adevărul sau să-ntăresc minciuna,
În cumpenele vremii sunt amândouă una.
Să țin numai la ceva oricât ar fi de mic...
Dar nu țin la nimica, căci nu mai cred nimic.
În manta nepăsării mă-nfășor dar și tac
Și zilele vieți-mi în șiruri le desfac,
Iar visurilor mele le poruncesc să treacă
Iar ele ochii-albaștri asupra mea și-i pleacă,
Cuprinse de amurgul cel fin al aurorii:
Văpaia-n ochi unită-i cu farmecul palorii.
Trec, pier în adâncimea iubirii ș-a genunii,
Icoanele frumoase și dulci a slăbiciunii
Ca flori cu veștejite și triste frumuseți:
Uitarea le usucă sărmanele vieți...
Ș-apoi!? Ce-mi pasă!? Fost-am în lume poate unic
Ce fără să știu unde pe-a lumii valuri lunec?
Mulțimea nu se naște decât spre a muri...
Rușine-i al ei număr cu unul a spori?
Ferice de aceia ce n-au mai fost să fie,
Din leagănul cărora nu s-a durat sicrie,
Nici în nisip vro urmă lăsar-a lor picioare
Neatinși de păsul lumii trecute, viitoare,
De-a pururi pe atâția câți fură cu putință:
Numele lor e nimeni, nimic a lor ființă.
Ei dorm cum doarme-un haos pătruns de sine însuși,
Ca cel ce-n visu-i plânge, dar nu-și aude plânsu-și
Ș-a doua zi nu știe nimic de acel vis.
Vai de acel ce ochii în lume i-a deschis!
Blestem mișcării prime, al vieții primul colț.
Deasupră-i se-ndoiră a cerurilor bolți,
Iar de atunci prin haos o muzică de sfere,
A cărei haină-i farmec, cuprinsul e durere.
O, genii, ce cu umbra pământul îl sfințiți
Trecând atât de singuri prin secolii robiți,
Sunteți ca acei medici miloși și blânzi în viață
Ce parcă n-au alt bolnav decât pe cel de față.
Oricui sunteți prieteni, dar orișicui îi pare
Că numai pentru dânsul ați fost în lumea mare.
În orice veac trăirăți neîncetățeniți,
Și totuși nici într-unul străini nu o să fiți,
Căci lamura vieții ați strâns-o cu-ngrijire
Și dându-i acea haină de neîmbătrânire,
Oricât se schimbe lumea, de cade ori de crește,
În dreapta-vă oglindă de-a pururi se găsește.
Căci lumea pare numai a curge trecătoare.
Toate sunt coji durerii celei nepieritoare,
Pe când tot ce aleargă și-n șiruri se așterne
Repaosă în raza gândirii cei eterne.
Iar adevărul, ca și păcatul mumii Eve,
De față-i pretutindeni și pururea aieve.
Zboar-al nopții negru flutur
Zboar-al nopții negru flutur
Cu-a lui aripi ostenite,
Pe când crengile se scutur
Pe cărări înțelenite.
Iară bolta cea senină
Printre ramuri, printre frunză,
Aruncând dungi de lumină
Cearcă tainic să pătrunză.
Prin a ramurilor mreajă,
Sună jalnic în urechi
Cântec dulce ca de vrajă,
De sub teiul nalt și vechi.
Iară sunetele sfinte
Mișcă jalnic al tău piept:
Nu mai cugeți înainte,
Nici nu cauți îndărăpt,
Ci asculți de păsărele
Ciripind în verde crâng,
Cum de-amoru-ne-ntre ele
Sfătuindu-se ne plâng.
Cu-a lui aripi ostenite,
Pe când crengile se scutur
Pe cărări înțelenite.
Iară bolta cea senină
Printre ramuri, printre frunză,
Aruncând dungi de lumină
Cearcă tainic să pătrunză.
Prin a ramurilor mreajă,
Sună jalnic în urechi
Cântec dulce ca de vrajă,
De sub teiul nalt și vechi.
Iară sunetele sfinte
Mișcă jalnic al tău piept:
Nu mai cugeți înainte,
Nici nu cauți îndărăpt,
Ci asculți de păsărele
Ciripind în verde crâng,
Cum de-amoru-ne-ntre ele
Sfătuindu-se ne plâng.
E trist ca nimeni să te știe
E trist ca nimeni să te știe,
Dar și mai trist să-ți zici mereu
Că te-a pătruns nimicnicie
Deși ai fost ca Dumnezeu.
Unde sunteți, iubiri deșarte,
Ochi mari ce nu-i mai pot uita?
O, fugi departe, fugi departe,
La ce mă-ngâni cu fața ta?
În vița lumii acestie,
Ce-i fără capăt și-nceput,
În toată neagra vecinicie
O clipă numai te-am avut.
De-atunci te chem din întuneric
Și amintirea ta dezmierd
Pân-ce răsai... un vis himeric,
Abia răsai... și iar te pierd.
Ca la un zvon ce lin adie
Urechea țin, mereu ascult...
Tot mai puțină armonie...
Pustiu din ce în ce mai mult.
Și din comoara-mi de suspine,
Cu amintiri, cu dor îmbrac
Acest amor bogat în chinuri
Și-n mângâieri de tot sărac.
Dar și mai trist să-ți zici mereu
Că te-a pătruns nimicnicie
Deși ai fost ca Dumnezeu.
Unde sunteți, iubiri deșarte,
Ochi mari ce nu-i mai pot uita?
O, fugi departe, fugi departe,
La ce mă-ngâni cu fața ta?
În vița lumii acestie,
Ce-i fără capăt și-nceput,
În toată neagra vecinicie
O clipă numai te-am avut.
De-atunci te chem din întuneric
Și amintirea ta dezmierd
Pân-ce răsai... un vis himeric,
Abia răsai... și iar te pierd.
Ca la un zvon ce lin adie
Urechea țin, mereu ascult...
Tot mai puțină armonie...
Pustiu din ce în ce mai mult.
Și din comoara-mi de suspine,
Cu amintiri, cu dor îmbrac
Acest amor bogat în chinuri
Și-n mângâieri de tot sărac.
Și era ploaie cu senin...
Și era ploaie cu senin
Senin cu ploaie,
Salcâmii ramurile-nclin
Și le îndoaie.
Acuma toți ei înfloresc
De primăvară
Ș-un dulce miros răspândesc
În dalba sară.
Un mândru soare scânteind
Pe bolta-albastră
El bate ploaia șiroind
Pe-a ta fereastră.
Și-n haină albă tu apari
Cu pasuri line
Și numai ochii tăi cei mari
Privesc la mine.
Atât de dulce și de plin
C-așa văpaie
Ah, era ploaie cu senin
Senin cu ploaie.
Senin cu ploaie,
Salcâmii ramurile-nclin
Și le îndoaie.
Acuma toți ei înfloresc
De primăvară
Ș-un dulce miros răspândesc
În dalba sară.
Un mândru soare scânteind
Pe bolta-albastră
El bate ploaia șiroind
Pe-a ta fereastră.
Și-n haină albă tu apari
Cu pasuri line
Și numai ochii tăi cei mari
Privesc la mine.
Atât de dulce și de plin
C-așa văpaie
Ah, era ploaie cu senin
Senin cu ploaie.
De pe ochi ridici...
De pe ochi ridici închisă
Languroasa, lungă geană,
Rai de fericiri promise
Și de tainică dojană.
Și-ți pui degetul pe gură,
Sfătuiești și ameninți
Și îmi dai învățătură
Să ne facem mai cuminți.
Atunci brațul meu cuprinde
Mlădiosul tău grumaz:
„Mâni vom fi cum vei pretinde,
Dar cum sunt mă lasă azi."
Astfel lupt cu-a ta mustrare
Ceasuri, zile, săptămâni,
Și mereu a mea-ndreptare
O amân de azi pe mâni.
Languroasa, lungă geană,
Rai de fericiri promise
Și de tainică dojană.
Și-ți pui degetul pe gură,
Sfătuiești și ameninți
Și îmi dai învățătură
Să ne facem mai cuminți.
Atunci brațul meu cuprinde
Mlădiosul tău grumaz:
„Mâni vom fi cum vei pretinde,
Dar cum sunt mă lasă azi."
Astfel lupt cu-a ta mustrare
Ceasuri, zile, săptămâni,
Și mereu a mea-ndreptare
O amân de azi pe mâni.
Donec eris felix...
Ovidius,
Tristia, I, 9, 5-6
Până vei fi fericit număra-vei amici o mulțime,
Cum se vor întuneca vremile singur rămâi!
Tristia, I, 9, 5-6
Până vei fi fericit număra-vei amici o mulțime,
Cum se vor întuneca vremile singur rămâi!
Un om de stat
Un om de stat, ce multe îți promite,
Să nu-i arăți că tu nu-i dai credință,
Ci-i mulțămește cu-nchinări smerite.
Ca să nu-și dea prea mult silință,
Te fă că crezi orice el o să-ți zică.
Ajută-l însuți tu, ca să te mință:
Destul folos, dacă măcar nu-ți strică.
Să nu-i arăți că tu nu-i dai credință,
Ci-i mulțămește cu-nchinări smerite.
Ca să nu-și dea prea mult silință,
Te fă că crezi orice el o să-ți zică.
Ajută-l însuți tu, ca să te mință:
Destul folos, dacă măcar nu-ți strică.
Stau în cerdacul tău...
Stau în cerdacul tău... Noaptea-i senină.
Deasupra-mi crengi de arbori se întind,
Crengi mari în flori de umbră mă cuprind
Și vântul mișcă arborii-n grădină.
Dar prin fereastra ta eu stau privind
Cum tu te uiți cu ochii în lumină.
Ai obosit, cu mâna ta cea fină
În val de aur părul despletind.
L-ai aruncat pe umeri de ninsoare,
Desfaci visând pieptarul de la sân,
Încet te-ardici și sufli-n lumânare...
Deasupră-mi stele tremură prin ramuri
În întuneric ochii mei rămân,
Ș-alături luna bate trist în geamuri.
Deasupra-mi crengi de arbori se întind,
Crengi mari în flori de umbră mă cuprind
Și vântul mișcă arborii-n grădină.
Dar prin fereastra ta eu stau privind
Cum tu te uiți cu ochii în lumină.
Ai obosit, cu mâna ta cea fină
În val de aur părul despletind.
L-ai aruncat pe umeri de ninsoare,
Desfaci visând pieptarul de la sân,
Încet te-ardici și sufli-n lumânare...
Deasupră-mi stele tremură prin ramuri
În întuneric ochii mei rămân,
Ș-alături luna bate trist în geamuri.
Stelele-n cer
Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
După un semn
Clătind catargele,
Tremură largele
Vase de lemn;
Niște cetăți
Plutind pe marile
Și mișcătoarele
Pustietăți.
Stol de cocori
Apucă-ntinsele
Și necuprinsele
Drumuri de nori.
Zboară ce pot
Și-a lor întrecere,
Vecinică trecere
Asta e tot...
Floare de crâng,
Astfel viețile
Și tinerețile
Trec și se stâng.
Orice noroc
Și-ntinde-aripele
Gonit de clipele
Stării pe loc.
Până nu mor,
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
După un semn
Clătind catargele,
Tremură largele
Vase de lemn;
Niște cetăți
Plutind pe marile
Și mișcătoarele
Pustietăți.
Stol de cocori
Apucă-ntinsele
Și necuprinsele
Drumuri de nori.
Zboară ce pot
Și-a lor întrecere,
Vecinică trecere
Asta e tot...
Floare de crâng,
Astfel viețile
Și tinerețile
Trec și se stâng.
Orice noroc
Și-ntinde-aripele
Gonit de clipele
Stării pe loc.
Până nu mor,
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?
O, -nțelepciune ai aripi de ceară!
Ce mâni subțiri s-apucă de perdele
Și într-o parte timide le trag!
În umbra dulce, după vechi zăbrele
Suspină gură-n gură, drag cu drag.
Lucește luna printre mii de stele,
Suspină vântu-n frunzele de fag,
Se clatin codri mângâiați de vânt
Lumini pe ape, neguri pe pământ.
*
O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!
Ne-ai luat tot făr- să ne dai nimic,
Puțin te-nalți și oarbă vii tu iară,
Ce-au zis o vreme, altele deszic,
Ai desfrunzit a visurilor vară
Și totuși eu în ceruri te ridic:
M-ai învățat să nu mă-nchin la soarte,
Căci orice-ar fi ce ne așteaptă moarte!
Tu ai stins ochiul Greciei antice,
Secat-ai brațul sculptorului grec,
Oricât oceanu-ar vrea să se ridice
Cu mii talazuri ce-nspumate trec,
Nimic el nouă nu ne poate zice.
Genunchiul, gândul eu la el nu-mi plec,
Căci glasul tău urechea noastră-o schim
Pierdută-i a naturii sfântă limbă.
În viața mea un rai în asfințire
Se scuturau flori albe de migdal;
Un vis purtam în fiece gândire,
Cum lacul poartă-o stea pe orice val;
A zorilor suavă înflorire
Se prelungea până-n amurgul pal,
În văi de vis, în codri plini de cânturi,
Atârnau arfe îngerești pe vânturi.
Și tot ce codrul a gândit cu jale
În umbra sa pătată de lumini,
Ce spun: izvorul lunecând la vale,
Ce spune culmea, lunca de arini,
Ce spune noaptea cerurilor sale,
Ce lunii spun luceferii senini
Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,
De mă uitam răpit pe mine însumi.
În van cat întregimea vieții mele
Și armonia dulcii tinereți;
Cu-a tale lumi, cu mii de mii de stele.
O, cer, tu astăzi cifre mă înveți;
Putere oarbă le-aruncă pe ele,
Lipsește viața acestei vieți;
Ce-a fost frumos e azi numai părere
Când nu mai crezi, să cânți mai ai putere?
Și dacă nu-i nimic decât părere
Tot ce suspină inimei amor,
Istoria cu lungile ei ere
Un vis au fost amar amăgitor;
Tot ce-aspirarăm, toată-acea putere
Care-am robit-o falnicului dor
Am cheltuit-o ca niște nebuni
Pe visuri, pe nimicuri, pe minciuni.
Sunt nențelese literele vremii
Oricât ai adânci semnul lor șters?
Suntem plecați sub greul anatemii
De-a nu afla nimic în vecinic mers?
Suntem numai spre-a da viață problemei,
S-o dezlegăm nu-i chip în univers?
Și orice loc și orice timp, oriunde,
Aceleași vecinice-ntrebări ascunde?
Și într-o parte timide le trag!
În umbra dulce, după vechi zăbrele
Suspină gură-n gură, drag cu drag.
Lucește luna printre mii de stele,
Suspină vântu-n frunzele de fag,
Se clatin codri mângâiați de vânt
Lumini pe ape, neguri pe pământ.
O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!
Ne-ai luat tot făr- să ne dai nimic,
Puțin te-nalți și oarbă vii tu iară,
Ce-au zis o vreme, altele deszic,
Ai desfrunzit a visurilor vară
Și totuși eu în ceruri te ridic:
M-ai învățat să nu mă-nchin la soarte,
Căci orice-ar fi ce ne așteaptă moarte!
Tu ai stins ochiul Greciei antice,
Secat-ai brațul sculptorului grec,
Oricât oceanu-ar vrea să se ridice
Cu mii talazuri ce-nspumate trec,
Nimic el nouă nu ne poate zice.
Genunchiul, gândul eu la el nu-mi plec,
Căci glasul tău urechea noastră-o schim
Ce mâni subțiri s-apucă de perdele
Și într-o parte timide le trag!
În umbra dulce, după vechi zăbrele
Suspină gură-n gură, drag cu drag.
Lucește luna printre mii de stele,
Suspină vântu-n frunzele de fag,
Se clatin codri mângâiați de vânt
Lumini pe ape, neguri pe pământ.
*
O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!
Ne-ai luat tot făr- să ne dai nimic,
Puțin te-nalți și oarbă vii tu iară,
Ce-au zis o vreme, altele deszic,
Ai desfrunzit a visurilor vară
Și totuși eu în ceruri te ridic:
M-ai învățat să nu mă-nchin la soarte,
Căci orice-ar fi ce ne așteaptă moarte!
Tu ai stins ochiul Greciei antice,
Secat-ai brațul sculptorului grec,
Oricât oceanu-ar vrea să se ridice
Cu mii talazuri ce-nspumate trec,
Nimic el nouă nu ne poate zice.
Genunchiul, gândul eu la el nu-mi plec,
Căci glasul tău urechea noastră-o schimbă:
Pierdută-i a naturii sfântă limbă.
În viața mea un rai în asfințire
Se scuturau flori albe de migdal;
Un vis purtam în fiece gândire,
Cum lacul poartă-o stea pe orice val;
A zorilor suavă înflorire
Se prelungea până-n amurgul pal,
În văi de vis, în codri plini de cânturi,
Atârnau arfe îngerești pe vânturi.
Și tot ce codrul a gândit cu jale
În umbra sa pătată de lumini,
Ce spun: izvorul lunecând la vale,
Ce spune culmea, lunca de arini,
Ce spune noaptea cerurilor sale,
Ce lunii spun luceferii senini
Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,
De mă uitam răpit pe mine însumi.
În van cat întregimea vieții mele
Și armonia dulcii tinereți;
Cu-a tale lumi, cu mii de mii de stele.
O, cer, tu astăzi cifre mă înveți;
Putere oarbă le-aruncă pe ele,
Lipsește viața acestei vieți;
Ce-a fost frumos e azi numai părere
Când nu mai crezi, să cânți mai ai putere?
Și dacă nu-i nimic decât părere
Tot ce suspină inimei amor,
Istoria cu lungile ei ere
Un vis au fost amar amăgitor;
Tot ce-aspirarăm, toată-acea putere
Care-am robit-o falnicului dor
Am cheltuit-o ca niște nebuni
Pe visuri, pe nimicuri, pe minciuni.
Sunt nențelese literele vremii
Oricât ai adânci semnul lor șters?
Suntem plecați sub greul anatemii
De-a nu afla nimic în vecinic mers?
Suntem numai spre-a da viață problemei,
S-o dezlegăm nu-i chip în univers?
Și orice loc și orice timp, oriunde,
Aceleași vecinice-ntrebări ascunde?
bă:Și într-o parte timide le trag!
În umbra dulce, după vechi zăbrele
Suspină gură-n gură, drag cu drag.
Lucește luna printre mii de stele,
Suspină vântu-n frunzele de fag,
Se clatin codri mângâiați de vânt
Lumini pe ape, neguri pe pământ.
*
O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!
Ne-ai luat tot făr- să ne dai nimic,
Puțin te-nalți și oarbă vii tu iară,
Ce-au zis o vreme, altele deszic,
Ai desfrunzit a visurilor vară
Și totuși eu în ceruri te ridic:
M-ai învățat să nu mă-nchin la soarte,
Căci orice-ar fi ce ne așteaptă moarte!
Tu ai stins ochiul Greciei antice,
Secat-ai brațul sculptorului grec,
Oricât oceanu-ar vrea să se ridice
Cu mii talazuri ce-nspumate trec,
Nimic el nouă nu ne poate zice.
Genunchiul, gândul eu la el nu-mi plec,
Căci glasul tău urechea noastră-o schimbă:
Pierdută-i a naturii sfântă limbă.
În viața mea un rai în asfințire
Se scuturau flori albe de migdal;
Un vis purtam în fiece gândire,
Cum lacul poartă-o stea pe orice val;
A zorilor suavă înflorire
Se prelungea până-n amurgul pal,
În văi de vis, în codri plini de cânturi,
Atârnau arfe îngerești pe vânturi.
Și tot ce codrul a gândit cu jale
În umbra sa pătată de lumini,
Ce spun: izvorul lunecând la vale,
Ce spune culmea, lunca de arini,
Ce spune noaptea cerurilor sale,
Ce lunii spun luceferii senini
Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,
De mă uitam răpit pe mine însumi.
În van cat întregimea vieții mele
Și armonia dulcii tinereți;
Cu-a tale lumi, cu mii de mii de stele.
O, cer, tu astăzi cifre mă înveți;
Putere oarbă le-aruncă pe ele,
Lipsește viața acestei vieți;
Ce-a fost frumos e azi numai părere
Când nu mai crezi, să cânți mai ai putere?
Și dacă nu-i nimic decât părere
Tot ce suspină inimei amor,
Istoria cu lungile ei ere
Un vis au fost amar amăgitor;
Tot ce-aspirarăm, toată-acea putere
Care-am robit-o falnicului dor
Am cheltuit-o ca niște nebuni
Pe visuri, pe nimicuri, pe minciuni.
Sunt nențelese literele vremii
Oricât ai adânci semnul lor șters?
Suntem plecați sub greul anatemii
De-a nu afla nimic în vecinic mers?
Suntem numai spre-a da viață problemei,
S-o dezlegăm nu-i chip în univers?
Și orice loc și orice timp, oriunde,
Aceleași vecinice-ntrebări ascunde?
Pierdută-i a naturii sfântă limbă.
În viața mea un rai în asfințire
Se scuturau flori albe de migdal;
Un vis purtam în fiece gândire,
Cum lacul poartă-o stea pe orice val;
A zorilor suavă înflorire
Se prelungea până-n amurgul pal,
În văi de vis, în codri plini de cânturi,
Atârnau arfe îngerești pe vânturi.
Și tot ce codrul a gândit cu jale
În umbra sa pătată de lumini,
Ce spun: izvorul lunecând la vale,
Ce spune culmea, lunca de arini,
Ce spune noaptea cerurilor sale,
Ce lunii spun luceferii senini
Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,
De mă uitam răpit pe mine însumi.
În van cat întregimea vieții mele
Și armonia dulcii tinereți;
Cu-a tale lumi, cu mii de mii de stele.
O, cer, tu astăzi cifre mă înveți;
Putere oarbă le-aruncă pe ele,
Lipsește viața acestei vieți;
Ce-a fost frumos e azi numai părere
Când nu mai crezi, să cânți mai ai putere?
Și dacă nu-i nimic decât părere
Tot ce suspină inimei amor,
Istoria cu lungile ei ere
Un vis au fost amar amăgitor;
Tot ce-aspirarăm, toată-acea putere
Care-am robit-o falnicului dor
Am cheltuit-o ca niște nebuni
Pe visuri, pe nimicuri, pe minciuni.
Sunt nențelese literele vremii
Oricât ai adânci semnul lor șters?
Suntem plecați sub greul anatemii
De-a nu afla nimic în vecinic mers?
Suntem numai spre-a da viață problemei,
S-o dezlegăm nu-i chip în univers?
Și orice loc și orice timp, oriunde,
Aceleași vecinice-ntrebări ascunde?
Noi amândoi avem același dascăl
Noi amândoi avem același dascăl,
Școlari suntem aceleiași păreri...
Unitul gând oricine recunoască-l.
Ce știi tu azi, eu am știut de ieri.
De-aceleași lucruri plângem noi și râdem...
Non idem est si duo dicunt idem.
Tu zici că patria e-n decădere,
De râs și de ocară c-au ajuns;
Când cineva opinia mi-ar cere,
El ar primi tot astfel de răspuns,
Ca de rușine ochii să-i închidem:
Non idem est si duo dicunt idem.
Căci din adâncul gândurilor tale
Răsare ură din al meu amor.
Tu ai vrea tot să meargă pe-a sa cale,
Eu celui slab îi sunt în ajutor.
Cu-același gând, noi totuși ne desfidem:
Non idem est si duo dicunt idem.
Pe mine răul, deși râd, mă doare,
Mă ține liniștea vieții-ntregi;
Iar tu uiți tot la raza de splendoare
Ce-o varsă-asupra ta a lumii regi...
Ș-ai vrea cu proprii mâni să ne ucidem:
Non idem est si duo dicunt idem.
E greu a spune ce deosebire
Ne-a despărțit, de nu mergem de-a valma.
Și s-ar vedea atunci fără-ndoială
...................................................
Când noi ne-am scoate sufletele-n palmă,
Ca-ntregul lor cuprins noi să-l deschidem:
Non idem est si duo dicunt idem.
Școlari suntem aceleiași păreri...
Unitul gând oricine recunoască-l.
Ce știi tu azi, eu am știut de ieri.
De-aceleași lucruri plângem noi și râdem...
Non idem est si duo dicunt idem.
Tu zici că patria e-n decădere,
De râs și de ocară c-au ajuns;
Când cineva opinia mi-ar cere,
El ar primi tot astfel de răspuns,
Ca de rușine ochii să-i închidem:
Non idem est si duo dicunt idem.
Căci din adâncul gândurilor tale
Răsare ură din al meu amor.
Tu ai vrea tot să meargă pe-a sa cale,
Eu celui slab îi sunt în ajutor.
Cu-același gând, noi totuși ne desfidem:
Non idem est si duo dicunt idem.
Pe mine răul, deși râd, mă doare,
Mă ține liniștea vieții-ntregi;
Iar tu uiți tot la raza de splendoare
Ce-o varsă-asupra ta a lumii regi...
Ș-ai vrea cu proprii mâni să ne ucidem:
Non idem est si duo dicunt idem.
E greu a spune ce deosebire
Ne-a despărțit, de nu mergem de-a valma.
Și s-ar vedea atunci fără-ndoială
...................................................
Când noi ne-am scoate sufletele-n palmă,
Ca-ntregul lor cuprins noi să-l deschidem:
Non idem est si duo dicunt idem.
În van căta-veți...
În van căta-veți ramuri de laur azi,
În van căta-veți mândre simțiri în piept.
Toate trecură:
Viermele vremilor roade-n noi.
Căci nu-i iubire, ură d-asemeni nu-i
Și ce rămase umbra simțirei e:
Murmura lumei
Netedă, palidă, ca și ea.
Nu e antica furie-a lui Achile,
Nu este Nestor blândul-cuvântător.
Aprigul Ajax
Țărână-i azi, și nimic mai mult.
Și unde-i Roma, doamnă a lumii-ntregi,
Și unde-s astăzi vechii și marii Caesari?
Tibrule galbăn,
Unde e astăzi mărirea ta?
Chiar papii mândri cu trei coroane-n cap,
Păstori de nații cu strâmbă cârjă-n mâni,
Pulbere-s astăzi.
Pulbere sunt chiar vii fiind.
Căci nu sărută regii piciorul lor,
Căci nu se-nchină lumea la glas de sfânt.
Semnele tainei
Mute rămân și îi fac de râs.
Chiar tronul papei azi ca o scenă e
Și el își face mutrele lui plângând.
Hohotul lumei
Lumei întregi îi răspunde-atunci.
Căci nu-i s-ardice bolțile de granit,
Un Michel-Angelo nu-i să facă iar
Ziua din urmă.
Templele vechie pustie rămân.
Să-nvie pânza, Rafael astăzi nu-i.
Nu-nvie dalta-n mânile cele noi.
Moartă rămâne
Marmura grea sub ochiul mort.
În van căta-veți ramuri de laur azi,
În van căta-veți mândre simțiri în piept.
Toate trecură:
Viermele vremilor roade-n noi.
În van căta-veți mândre simțiri în piept.
Toate trecură:
Viermele vremilor roade-n noi.
Căci nu-i iubire, ură d-asemeni nu-i
Și ce rămase umbra simțirei e:
Murmura lumei
Netedă, palidă, ca și ea.
Nu e antica furie-a lui Achile,
Nu este Nestor blândul-cuvântător.
Aprigul Ajax
Țărână-i azi, și nimic mai mult.
Și unde-i Roma, doamnă a lumii-ntregi,
Și unde-s astăzi vechii și marii Caesari?
Tibrule galbăn,
Unde e astăzi mărirea ta?
Chiar papii mândri cu trei coroane-n cap,
Păstori de nații cu strâmbă cârjă-n mâni,
Pulbere-s astăzi.
Pulbere sunt chiar vii fiind.
Căci nu sărută regii piciorul lor,
Căci nu se-nchină lumea la glas de sfânt.
Semnele tainei
Mute rămân și îi fac de râs.
Chiar tronul papei azi ca o scenă e
Și el își face mutrele lui plângând.
Hohotul lumei
Lumei întregi îi răspunde-atunci.
Căci nu-i s-ardice bolțile de granit,
Un Michel-Angelo nu-i să facă iar
Ziua din urmă.
Templele vechie pustie rămân.
Să-nvie pânza, Rafael astăzi nu-i.
Nu-nvie dalta-n mânile cele noi.
Moartă rămâne
Marmura grea sub ochiul mort.
În van căta-veți ramuri de laur azi,
În van căta-veți mândre simțiri în piept.
Toate trecură:
Viermele vremilor roade-n noi.
După ce atâta vreme
După ce atâta vreme
Laolaltă n-am vorbit,
Mie-mi pare că uitarăm
Cât de mult ne-am fost iubit.
Dar acum te văd nainte-mi
Dulce, palidă cum șezi
Lasă-mă ca altădată
Umilit să-ngenunchez,
Lasă-mă să-ți plâng de milă,
Să-ți sărut a tale mâni...
Mânușițe, ce făcurăți
De atâtea săptămâni?
Laolaltă n-am vorbit,
Mie-mi pare că uitarăm
Cât de mult ne-am fost iubit.
Dar acum te văd nainte-mi
Dulce, palidă cum șezi
Lasă-mă ca altădată
Umilit să-ngenunchez,
Lasă-mă să-ți plâng de milă,
Să-ți sărut a tale mâni...
Mânușițe, ce făcurăți
De atâtea săptămâni?
Subscribe to:
Posts (Atom)
