Labels

Showing posts with label Poezii publicate în anul 1882. Show all posts
Showing posts with label Poezii publicate în anul 1882. Show all posts

Oricât de mult am suferit

Oricât de mult am suferit
În lunga-nstrăinare,
Pururi în visu-mi te-am zărit
Cu luna, pe valuri de mare.

Pe marea tristă te-am cătat
Cu depărtate maluri
Și numai tu te-ai arătat
Pe mare, cu luna, din valuri.

Tu numai dulce îmi răsai
Și blândă-ntotdeuna,
Cu al tău dulce chip bălai
Din valuri de mare, cu luna.

Mușat și ursitorile

Sub vântul rece-al amorțitei ierne
Își pleacă codrul crengile-ncărcate;
Sub alba-i haină câmpul se așterne,

Cu stele dulci e bolta presărată;
Din fundul lumii, ce se pierde-n zare,
Prin rumeni aburi luna se arată

Iar din bordei ce sta lângă cărare,
Prin ochiul prins unei ferești rotunde
Se-aude plâns, se vede luminare

Și în căldura locuinței scunde
O mamă mișc-un leagăn cu piciorul
Și la scânciri c-un cântec ea răspunde.

Și-au adormit încet, încet feciorul,
­ Sub a lui leagăn a împins o piatră ­
Gândirea ei spre viitor ia zborul.

Mai licuresc cărbuni colo pe vatră,
Ea cade-ncet pe-a scaunului spate,
Din codri lupii urlă, cânii latră.

Ea doarme-adânc cu brațe-n jos lăsate,
Dară prin somn stă țintă să privească:
Un mândru vis în sufletu-i străbate.

Da, când a fost copilul să se nască,
Opri Orion ale sale pasuri
Ca soarta-n lume el să i-o croiască.

Jur-împrejur se auziră glasuri
Și s-au oprit Neptun din drumu-i sferic,
Muțit-au limba de l-a vremii ceasuri.

Șoptind ușor treceau cu pas feeric
Pe lângă leagăn dând mereu ocoale:
Trei umbre albe ies din întuneric,

La cer ridică brațele lor goale,
Ușoare ­ parc-ar fi de vânt plutite,
Descânt copilu-n somn să nu se scoale.

Sunt ursitori cari din cer sosite
Revars-asupra-i zarea aurorii,
Cu câte daruri lui i-au fost menite.

I-aduc comori, viață lungă, glorii,
Deasupra lui revarsă raze slabe,
Din ochii lor, adânc-adormitorii.

Pe părul lor ­ mărgăritare-n boabe ­
Bălai și moale ca și auru-n spice
Scânteie-n umbră ale lor podoabe.

Copilul doarme, ele fac să pice
Deasupra-i flori, se pleacă să-l menească,
Înconjor leagănul și-ntâia zice:

„Să fii frumos și fața ta lucească,
Precum în cer e numai unul soare,
Un soare fii în lumea pământească.

­ Puternic fii ­ i-a zis cea următoare;
Și biruind vei merge înainte,
Să-ți fie viața-n veci strălucitoare.

A treia zise tainic: ­ Fii cuminte,
Pătrunzător ca și lumina mare,
Tu să-nțelegi cele lumești și sfinte."

Iar muma lui cu spaimă-n somn tresare,
Împreunându-și mânile-amândouă,
Ea în genunchi se roagă-n gura mare:

„O, ursitori, a căror daruri plouă
Asupra lumii-ntregi, mai stați o clipă
Și ascultați rugarea spusă vouă.

Nu bunătăți cari se trec în pripă
Să îi menească sfânta voastră gură,
Nu bunătăți supuse la risipă.

Puternici, mari, frumoși atâția fură,
Înțelepciuni, comori le-ați dat multora
Și toate, vai, cu vremea se pierdură.

Lui dăruiți ce nu ați dat altora,
Un dar nespus de scump ce n-are nume
Ca să răsar-asupra tuturora..."

Atunci la ruga nențeleptei mume,
Zâna privi adânc și trist ca s-o priceapă:
„Știi tu ce dar îi cei și știi tu cum e?

Tot ce e om se naște și se-ngroapă,
Fie-n colibă, fie-n vechi castele,
Pe culmi de munte ori la mal de apă.

Dar e-mpărat, dar cetitor de stele,
Același vis îi sună în ureche,
A lor vieți sunt pururi tot acele.

Pe când sunt tineri se adun pereche,
La joc, la viață și la danț s-adună,
Bătrâni fiind vorbesc de vremea veche.

Și lui ursit-am tot o viață bună
Și măsurată pe un pic de vreme,
Să aibă ziua soare, noaptea lună!

Căci de ar fi încoronat de steme
Sau pe pământul gol de și-ar așterne,
Tot viață și tot moarte-o să se cheme.

Tu chemi blestemul nenduratei ierne
Pe capul lui cel tânăr, nențeleapto!
Tu-i ceri durerea unei vieți eterne.

Da, sus la cer privirea ta îndreapt-o!
Plinită e dorința ta nebună.
Și ziua neagră peste el așteapt-o.

Căci i s-a dat să simtă-ntotdeuna
Un dor adânc și îndărătnic foarte
De-o frumusețe cum nu e nici una

Și s-o ajungă chiar e dat de soarte,
Căci tinereță neîmbătrânită
Îi dăruim și viață făr- de moarte.

Dar nentrupat e chipu-acei iubite
Ca și lumina ce în cer se suie
A unei stele de demult pierite:
El n-a fost când era, el e când nu e."

Un farmec trist și nențeles

Un farmec trist și nențeles
       Puterea mea o leagă,
Și cu nimic nu m-am ales
       Din viața mea întreagă.

E un luceafăr răsărit
       Din negura uitării,
Dând orizon nemărginit
       Singurătății mării.

Îngălbenit rămâne-n veci
       Și-i e aproape stinsul,
Când ale apei valuri reci
       Călătoresc cu dânsul.

Cu-atâtea tainici rugăminți,
       Cu-atâtea calde șoapte,
Cu-atâtea lacrime fierbinți,
       Vărsate zi și noapte,

I te-ai rugat: dorul nespus
       Din suflet să-ți alunge,
Dar el se-nalță tot mai sus
       Ca să nu-l poți ajunge.

Va rămânea necunoscut
       Și va luci departe
Căci luminează din trecut
       Iubirii celei moarte

Și se aprinde pe-orizon
       Pustiu de mări și stepe
Și a lui farmec monoton
       M-a-nvins făr-a-l pricepe.

Să fie sara-n asfințit

Să fie sara-n asfințit
       Și noaptea o să înceapă;
Răsaie luna liniștit
       Și tremurând din apă;

Și să împrăștie scântei
       Cărărilor din crânguri,
În ploaia florilor de tei
       Să stăm în umbră singuri.

Și capul meu de grije plin
       De brațul tău se culce
Sub raza ochiului senin
       Și negrăit de dulce,

Ca iar cuminte să mă fac,
       Căci tu îmi prinzi tot gândul,
Ca cerul ce privește-n lac
       Adâncu-i cuprinzându-l.

Cu farmecul luminei reci
       Simțirile străbate-mi:
Revarsă liniște de veci
       Pe noaptea mea de patemi

Și de asupra mea rămâi
       Durerile de-mi curmă
Și fii iubirea mea dentâi
       Și visul meu din urmă.

Și oare tot n-ați înțeles... (variantă)

Și oare tot n-ați înțeles
       Cum nu mi-i lumea dragă,
Când cu nimic nu m-am ales
       Din viața mea întreagă.

Când al meu cuget mistuit
       De-o stranie părere
A fost un lung, necontenit
       Prilej pentru durere.

Și a păstrat în fundul său
       Ca în cenușa rece
Taina părerilor de rău
       După un vis ce trece.

Ca un luceafăr răsărit
       Din liniștea uitării
Dând orizon nemărginit
       Singurătății mării,

Nainte de-a luci deplin
       Menit îi pare stinsul,
Iar ale apei valuri vin
       Călătorind spre dânsul.

Și totuși va luci în veci
       Aprins de zeul Amor
Și ale sale raze reci
       Pe frunte lumina-m-or.

În urma lui un dor nespus
       S-alerg o să m-alunge,
Deși se nalță tot mai sus
       Ca să nu-l pot ajunge.

Va rămânea necunoscut,
       Va stăpâni departe,
Cum stăpânește pe trecut
       Întins, eterna moarte.

Căci stăpânește tot ce-a fost
       Și tot ce o să vie
Și câte nu avură rost
       Și nu au fost să fie.

Câte iubiri fără-nțeles,
       Câte-nțelepte-asemeni,
Câte cu moartea s-au ales
       A fi surori de gemeni.

Câte amoruri se jurau
       Să ție pe toți vecii,
Pe când de flori se scuturau
       Alături liliecii,

Și-au prefăcut pe-acest pământ
       A noastre vieți în stepe
Și ne-au pătruns de-un farmec sfânt
       Ce nu-l putem pricepe.

Dar cine e veți întreba,
       Nebună și infamă:
Nici voi să știu cărarea sa
       Și nici chiar cum o cheamă.

Ea sufletul mi-au mistuit
       C-o stranie părere
Din viața mea, necontenit
       Prilej pentru durere.

Și oare tot n-ați înțeles...

Și oare tot n-ați înțeles
       Cum nu mi-i lumea dragă,
Când cu nimic nu m-am ales
       Din viața mea întreagă.

Când al meu suflet mistuit
       De chin și de părere
A fost un trist, necontenit
       Prilej pentru durere.

Când fu menit ca pe pământ
       Dorința să-l alunge
Dup-un noroc atât de sfânt
       Cum nu se poate-ajunge.

E un miraj de necrezut
       Pe-un orizon de stepe:
De al lui farmec străbătut
       Eu tot nu-l pot pricepe.

El stăpânește amorțit
       Pustiile uitării
Ca și o stea din răsărit
       Singurătatea mării.

Și-l rog încet, îl rog pe veci
       Ca să-mi asculte plânsul,
Când ale apei valuri reci
       Călătoresc spre dânsul.

Atâtea blânde rugăminți,
       Atâtea calde șoapte,
Atâtea lacrime fierbinți
       Vărsate zi și noapte.

Le-am îndreptat despre apus
       Durerea să-mi alunge,
Dar el se nalță tot mai sus
       Ca să nu-l pot ajunge.

Va fi în veci necunoscut,
       Va fi în veci departe...
E steaua negrului trecut:
       Iubirea făr- de moarte,

Ce mărginește-n orizon
       Și ocean și stepe
Ș-al cărui farmec monoton
       Te-a-nvins făr-a-l pricepe.

Căci a iubi fără să speri
       De-a fi iubit vrodată:
E semnul vecinicei dureri
       Ce cerul ți-l arată.

Dacă iubești fără să speri

Dacă iubești fără să speri
       De-a fi iubit vrodată,
Se-ntunecă de lungi păreri
       De rău viața toată.

Și-ți lasă-n suflet un amar
       Și în gândiri asemeni,
Căci o iubire în zadar
       Cu moartea-i sor- de gemeni.

Dar vindecarea la dureri
       În piept, în partea stângă-i,
De-acolo trebuie să ceri
       Cuvinte să te mângăi.

Acolo afli adăpost
       Oricâte se întâmple,
Ca ș-un amor care-ar fi fost
       Viața ta o împle.

Căci un luceafăr răsărit
       Din liniștea uitării
Dă orizon nemărginit
       Singurătății mării.

Și ochiul tău întunecat
       Atunci îl împle plânsul,
Iar ale vieții valuri bat
       Călătorind spre dânsul.

Și dau cadențe de nespus
       Durerii tale lunge,
Pe când luceafărul e sus
       Ca să-l nu-l poți ajunge.

Zâmbește trist cu raze reci
       Speranțelor deșarte:
În veci iubi-o-vei, în veci
       Va rămânea departe.

Ș-a tale zile-or fi cum sunt,
       Pustii ca niște stepe;
Iar nopțile de-un farmec sfânt
       Ce nu-l mai poți pricepe.

Ochiul tău iubit (variantă)

Ochiul tău iubit,
Plin de mângâieri,
Dulce mi-au lucit
       Până ieri.

L-am iubit cu mii
Lacrime fierbinți
Și cu-atât de vii
       Rugăminți.

Și cum suferii
De al tău amor,
Cât de mult dorii
       Ca să mor!

Pururi te cătam
Pe orice pământ,
Căci a-ți spune am
       Un cuvânt.

Cămăruța ta
Sara să-mi deschizi,
Că te-oi dezmierda
       Ca să râzi.

Să-ți închid îndat
Pe când tu te culci
Cu un sărutat
       Ochii dulci.

Să măsor mereu
Cât de mult crescuși,
Să sărut al tău
       Picioruș.

Sânul rotunjor
Când pe braț îl porți,
Li s-ar face dor
       Și la morți.

De te-ai potrivi
Astei rugăminți,
Fericiți om fi
       Și cuminți.

Zână din păduri,
Umbră din povești,
Glas al dulcei guri,
       Unde ești?

Ochiul tău iubit

Ochiul tău iubit,
Plin de mângâieri,
Dulce mi-ai lucit
       Până ieri.

Oare te pierdui
Pe acest pământ,
Fără ca să-mi spui
       Un cuvânt?

Oare te înduri,
Tu, ca să mă lași,
Geniu de păduri
       Drăgălaș?

Luna în zădar
Bate în ferești,
Și mă-ntreabă iar
       Unde ești?

Ar luci pe zid
Până ce te culci,
Până ți se-nchid
       Ochii dulci.

Și ar tremura
Tainic în frunziș
Și te-ar săruta
       Pe furiș.

Dar ea zi cu zi
E în orice loc
Și te va găsi
       Cu noroc.

Eu nu pot să plec
Peste nori și vânt,
Și să te petrec
       De-unde sunt.

Cum nu sunt ca ea,
Ca să mă strecor,
Drept oglinda ta
       Să cobor!

Chipul tău frumos
Să-l privesc întreg,
Cu atât folos
       Să m-aleg.

Să apar ca-n vis
Acelei vederi
Care mi-au surâs
       Până ieri.

Nu mă-nțelegi

În ochii mei acuma nimic nu are preț
Ca taina ce ascunde a tale frumuseți.
Căci pentru care altă minune decât tine
Mi-aș risipi o viață de cugetări senine
Pe basme și nimicuri, cuvinte cumpănind,
În vorbe pieritoare ca-n lanț să te cuprind,
Și în senin de stele durerile să-mi ferec
Pân- nu s-o stinge umbra iar dulce-n întunerec?

Și azi când a mea minte, a farmecului roabă,
Din orișice durere îți face o podoabă,
Și când răsai nainte-mi ca marmura de clară
Iar ochii tăi cei mândri scânteie în afară,
Încât de-ale lor raze nu pot pătrunde încă
Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lor adâncă;
Azi ­ când a mea iubire e-atâta de curată,
Ca aura de care tu ești împresurată,
Ca setea ursitoare ce-o au dupăolaltă
Lumina de-ntunerec și marmura de daltă,

Când sufletu-mi atârnă plutind în ochii mei
De un cutremur tainic al tinerei femei
Și viețile-amânduror s-amestecă-n întreg,
Când înțeles de tine, eu însumi mă-nțeleg.

Să treacă înflorirea de-un vânt al recii ierne,
Să-nceți a fi icoana iubirii cei eterne,
Cu marmura cea albă să nu te mai asameni,
Să fii ca toată lumea ­ frumoasă între oameni,
Să-ncete-acea simțire ce te-au făcut o zeie,
Să fii ­ încântătoare ­ dar numai o femeie,
Ș-atunci să-mi zici: ­ Privirea ce-atât ai adorat-o
E încă tot senină, fermecătoare... Iat-o!?

E încă tot!... Avea-vei în ochii-mi acel preț
Ce azi ți-l dă sfiala pierdutei mele vieți?
Voi fi supus duioasei, nemaisimțitei munci,
C-o oaste de imagini să te iubesc ș-atunci?

Au nu știi tu ce suntem? Copii nimicniciei,
Nefericiri zvârlite în brazdele veciei,
Ca repedea rotire a undelor albastre
Gândirea noastră spuma zădărniciei noastre,
Iar visuri și iluzii, pe marginea uitării,
Trec și se pierd în zare ca paserile mării.
Și ce rămâne-n urmă în noi decât obscura
Și oarba suferință ce bântuie natura?

Și azi când am puterea ce-o are numai Domnul,
Din haosul uitării s-alung pe-o clipă somnul,
Pe schelea lumii noastre urâte și-ntr-un chip,
Cu vorbe-mpestrițate, zidite din nisip,
Eu să zăresc o alta ­ un rai, o primăvară,
Și-n codri plini de umbră lucire de izvoare ­
Azi, când ești prea mult înger și prea puțin femeie
Frumoasă cum nici Venus nu a putut să steie,
În loc de-a fi un soare al astei lumi întregi,
Tu îmi ucizi gândirea, căci nu mă înțelegi.

Renunțare

Aș vrea să am pământul și marea-n jumătate,
De mine să asculte corăbii și armate,
De voi clipi cu ochiul, cu mâna semn de-oi face,
Să-și miște răsăritul popoarele încoace;
Sălbatecele oarde să curgă râuri-râuri,
Din codri răscolite, stârnite din pustiuri;
Ca undele de fluviu urmeze-ale lor scuturi,
Întunece-se-n zare pierdutele-nceputuri,
Un râu de scânteiare lucească lănci și săbii,
Iar marea se-nspăimânte de negrele-mi corăbii.

Astfel război porni-voi. Voi arunca încalte
O jumătate-a lumii asupra celeilalte.
Privească-m-atunci preoți: un monstru ce se-nchină,
Când oardele-i barbare duc moarte și ruină.
Ruga-mă-voi cu mâna uscată ținând strana,
Deasupra mea cu-ntinse aripi va sta Satana;
Cu tronul meu voi pune alăturea sicriul ,
Când gloatele-mi în lume ar tot mări pustiul,
Să simt că nu se poate un Dumnezeu să-mi ierte
Cetățile în flacări și țările deșerte...
Astfel doar aș preface durerea-mi fără nume,
Dezbinul meu din suflet într-un dezbin de lume.

Și tot ce-ncântă ochii cu mii de frumuseți,
Tot ce pământul are și marea mai de preț,
Grămezi să steie toate la mine în comori.
Alăturea cu ele să trec nepăsători,
Simțindu-mă în mine stăpân al lumii-ntregi,
Un zeu în omenire, un soare între regi
Și raze să reverse din frunte-a mea coroană...
Să-ngenunchez nainte-ți așa ca la icoană
Și descriindu-ți toată puterea fără seamă
Să-ți zic: Ia-le pe toate, dar și pe mine ia-mă!

Nu mă iubi! Ca robul să fiu pe lângă tine,
De-i trece,-n jos pleca-voi a ochilor lumine,
Dezmoștenit de toate, la viață abdicând,
Să nu-mi rămână-n minte decât un singur gând:
C-am apucat un sceptru, cu dânsul lumea-ntreagă,
Păstrându-mi pentru mine durerea că-mi ești dragă,
Înamorați de tine, rămână ochii-mi triști
Și vecinic urmărească cum, marmură, te miști.
În veci dup-a ta umbră eu brațele să-ntind,
De-al genei tale tremur nădejdea să mi-o prind,
Să-mi razim a mea frunte de zidurile goale,
Atinse de-umbra dulce a frumuseții tale.

Apari să dai lumină

Apari să dai lumină arcatelor ferești,
Să văz în templu-i zâna cu farmece cerești.
Prin vremea trecătoare lucește prea curat
Un chip tăiat de daltă, de-a pururi adorat.
Privi-te-voi cu ochii în lacrime fierbinți...
O, marmură, aibi milă de-a mele rugăminți!

Îndură-te și lasă privirea-mi s-o consol
La alba strălucire a gâtului tău gol,
La dulcea rotunzime a sânilor ce cresc,
La noaptea cea adâncă din ochiul tău ceresc,
Să văd că de privirea-mi tăcând te înfiori...
O, marmură, aibi milă de ochii-mi rugători!

Aș vrea cu-a mele lacrimi picioarele să-ți scald,
În dulcea-nfiorare a sufletului cald,
Să mor pătruns de jalea amorului meu sfânt,
Ca lebăda ce moare de propriul ei cânt,
Să mor de-ntâia rază din ochii tăi cei reci...
O, marmură, aibi milă de stingerea-mi pe veci!

Ca iarna cea eternă a Nordului polar
Se-ntinde amorțirea în sufletu-mi amar,
Nimic nu luminează astei pustietăți,
Doar sloiurile par ca ruine de cetăți,
Plutind de asprul viscol al morții cei de veci...
Tu ramură-nflorită... pe visul meu te pleci!

Din lumea de mizerii și fără de-nțeles
Cu ochii cei de gheață ai morții m-am ales
Și totu-mi pare veșted, căzut și uniform.
Sunt însetat de somnul pământului s-adorm,
Încât numai de nume îmi pare că exist...
Tu doar răsai c-un zâmbet în visul meu cel trist!

Cu ochii tăi de înger mă mângâi și mă minți,
Căci ei cuprind o lume de dulci făgăduinți,
De-amor fără de margini, de scumpe fericiri,
Cum nu se află-n lumea aceasta nicăiri,
Căci este umbra blând-a iubirii cei de veci,
Ce trece cu întreaga-i putere, pe când treci!

Nici luna plutitoare, nici stelele din cer
N-or să pătrunză-n lumea trecutelor dureri,
N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereți,
Măcar să am de-acuma o sută de vieți,
Căci sufletu-mi de-atuncea e-atât de-ntunecat...
Doar ochii tăi de înger în visul meu străbat!

Ca toamna cea târzie e viața mea, și cad
Iluzii ca și frunza pe undele de vad,
Și nici o bucurie în cale-mi nu culeg,
Nimic de care-n lume iubirea să mi-o leg,
Pustiul și urâtul de-a pururi mă cuprind...
Doar brațele-ți de marmur în visul meu se-ntind!

Precum corăbii negre se leagănă de vânt
Cu pânzele-atârnate departe de pământ,
Cum între cer și mare trec pasările stol,
Trec gândurile mele a sufletului gol,
Întind ale lor aripi spre negre depărtări...
Tu numai ești în visu-mi luceafărul pe mări.

Cu aspra nepăsare tu sufletu-mi aduci
Pe cele două brațe întinse-a sfintei cruci
Și buzele-nsetate cu fiere mi le uzi;
Când ruga mea fierbinte nu vrei să o auzi,
Mă faci părtaș în lume durerilor lui Crist...
O, marmură, aibi milă de sufletul meu trist!

Dar te cobori, divino, pătrunsă de-al meu glas,
Mai mândră, tot mai mândră la fiecare pas...
Visez, ori e aievea? Tu ești în adevăr?
Tu treci cu mâna albă prin vițele de păr?
Dacă visez, mă ține în vis, privindu-mi drept...
O, marmură, aibi milă să nu mă mai deștept!