A fost odat-un cântăreț

A fost odat-un cântăreț,
Frumos și simțitor.
Cântat-a-ntr-un castel măreț
La masa regelui.

Frumoasă fată el avea,
Cum nu s-a pomenit,
Cu ochi albaștri râzători,
Cu părul aurit.

Și cântărețul o iubi
Și sara prin grădini
Când luna tainic străluci
I-o spuse tremurând.

Ea-l ascultă și-i zise-atunci
Cu glasul apăsat:
În veci nu pot să fiu a ta,
De n-ăi fi împărat.

Și el s-a dus ș-a răscolit
Popoare, țări întregi,
Sfărmat-a antice cetăți,
Zdrobit-au mândri regi

Și i-au supus și i-au silit
Să-l aibă împărat.
Unii d-iubire-l ascultau,
Alții de frică iar.

Atunci s-a dus colo, colo,
La cel castel măreț,
Unde ca luna-i străluci
Amoru-adânc și drag.

Dar vai! când intră-n salele
Mărețe, nalte, reci,
Pe-un sarcofag întins văzu
Copila ce-a iubit.

Ca ceara palidă era
Și, moale, părul blond
Sta resfirat, amestecat
Cu aurul vergin.

Și preoți tainic murmurau
Adânce rugăciuni
Și clopote se auzeau
Vuind încet și lin.

„Atât de mult am suferit
Dureri, mărirea gré
Și astfel toate s-a sfârșit
Și-ntreb: de ce? de ce?"

Ea auzise cum că el
Murise-n bătălii
Și de durere ea s-a stins
Ca floarea-n vijelii.

Cântec de nuntă de Johann Wolfgang von Goethe

Hochzeitlied de Goethe

Povestim și cântăm de-acel conte cu drag
Ce-odat locuit-a castelul,
Azi când un nepot al fericelui moșneag
Îl face pe însurățelul.
Fusese acela în sfântul război,
C-onoare luptase pin multe nevoi;
De pe cal când se dete întors înapoi
Găsi cetățuia lui susă ­
Dar slugile, averile dusă.

Acum, conțișorule, acasă că-mi ești...
Dar afli mai rău cele toate,
Căci vânturile trec neoprit prin ferești
Și vin prin odăile toate.
În noaptea de toamnă ce-ar fi de făcut?
Ah! multe de-aceste mai rău le-am trecut.
Vede-se-va mâne ce-ar mai fi de făcut.
Deci iute, în luna bălaie,
În vechiul crevat și în paie.

Și cum el de voie-i așa ațipea,
Sub pat se mișca ceva pare.
Guzanul foșnească oricât și va vrea...
De-ar avea vo fărmioară, cum n-are!
Dar iute!-un pitic se arată deodat
C-a lampei lumină el e spițelat.
Cu mutra lui gravă de-orator încercat
La picioarele contelui vine,
Ce nu doarme, să doarmă voire-ar!

Permisu-ne-am noi sărbători aici sus
De când părăsiși aste sale.
Și când te credeam îndeparte-ncă dus,
Gândeam să petrecem încale,
Și dacă dai voie și nu te înfrici
Petrece-or în gură-îndemână, pitici,
N-onoarea miresei bogate și mici.
Iar contele-n visu-i răspunde
Serviți-vă numai orunde.

Și ies trei călări ce se mișcă ușor,
Ei stătuse sub pat pân-aice,
Le-urmează un cor cântător-sunător
De chipuri posace și mice.
Și car după car ce-s cu toate de rând
De-ți trece vederea ș-auzul văzând,
Cum este-n castelele regilor rând.
În căruța aurită în fine
Mireasa cu oaspeții vine.

Ș-aleargă cu toții acuma-n galop
Să-și aleagă în sală locșorul.
La-nvârtit și la valț și la veselul hop
Își alege oricare odorul.
Ș-acum țiuie, scripcăie, sun zurăind,
Se rotesc și foșnesc, șușăiesc șfârâind,
Țistăiesc, poșpăiesc, șopotesc, zbârâind.
Conțișorul privește și sigur
El crede că zace în friguri.

Ș-acum clappai și dappai și rappai, așea
De laiți, scaune, mese.
La masa cea mare oricare ar vrea
Să stea lângă puicele-alese.
Ș-aduc cârnăciorii, jamboanele mici
Și păsări și pești și fripture pitici
Și vinul înconjură mesele mici,
Și vuiesc, gălăgesc pân- dispare
Întreag-arătare-n cântare.

Vreți ce s-a-ntâmplat mai departe să zic.
Să tacă-atunci zvon și cântare
Ce-atât de gentil el văzuse în mic
I s-a dat ș-a gustat el în mare.
Și trâmbițe, sunet, cântări, tărăboi
Și căruți, călăreți, de mireasă convoi,
Ei vin și s-arăt și se pleacă la noi
Oameni mulți și-n voia lor bună ­
Așa fu și va fi totdeună.

De ce n-aflăm în împlinirea...

De ce n-aflăm în împlinirea dorințelor din astă lume,
Acea sublimă fericire ce înainte-i am visat,
De ce în cruda voluptate, de ce într-un strălucit nume
N-afli nimic ­ nimic din ceea ce-n astă lume-ai căutat.

Bacanta-ți dă corpul de neauă, ochirea desperată, clară.
Ce pătrunzând nervii din tine, de voluptate tremuri tu;
Sărutul ei poate fi dulce, cu toate-asta, gura-i e-amară,
Nu-i dulce gura ce la mie nainte-ți li se prea dădu!

Și gloria te chinuiește ­ e un supliciu ce apasă,
Mărirea e apăsătoare, insomnia e plata ta;
Și vinu-n loc să lumineze a ta privire-ntunecoasă
Mai mult te face să vezi răul, micimile din lumea ta.

Nu împlinirea cea aievea a celor ce dorești în lume,
Numai dorința după ceva e tot ce-i dulce pe pământ;
Dorința, iubirea de fală, ambiția după un nume,
Îmbletul după mărire: te fac numai mai fericit.

Îmbătrânit e sufletul din mine

Îmbătrânit e sufletul din mine
Ca un bordei pustiu în iarnă grea.
Unde te-ai dus, pe cari căi străine
O, tinereță, tinereța mea!
Suspine n-am ­ ah, de-aș avea suspine,
De-aș avea lacrimi, plânge de-aș putea!
Durerea cea mai crudă, cea mai mare,
Aflând o formă, află ușurare.

Nimic, nimic! Cântarea spăimântată,
Popoare ce-o ridic la Dumnezeu.
Imnuri de glorii pe mărimi ce-mbată,
Amorul blând și dulce glasul său,
Ah! toată lumea este fermecată
De umbra unui dor... și numai eu
Mă furișez o umbră și nu pot
Să scap de ea... de mine... și de tot!

Oricine-a plâns și spune că ferice
În lume nu-i, acela e-un nebun.
Ce știe el ce sunt dureri când zice
Că-ntr-al lui suflet armonii răsun ­
Căci armonie-i orice plâns aice,
E-o împăcare plânsul... e un bun.
Cel ce nu poate plânge, acela știe
Ce-i viața moartă, ce e moartea vie?

Acela are-ntr-însul grămădită
Vecia-ntreagă de dureri și chin,
A ei mărime; ochiul nu s-a stins,
În lacrimi s-o traduci și în venin.
Icoane nu-s și vorbe nu-s; n-apară
Măcar aproape ce înseamnă...
O, fericiți acei ce pot de formă...

V-aduceți oare de-acei regi aminte,
Ce-n piramide, alții în pustiu,
Morminte mari, urieșești morminte,
Un munte-ntreg le fu a lor sicriu?
Durerea care nu găsea cuvinte
Aflat-a semne mari, care o știu.
Tu, taină mută, de zidiri mărime ­
Vorbesc dureri, ce nu pot să suspine.

Ah, ce-i cuvântul, ce-i coloare, sunet,
Marmura ce-i, pentru ce noi simțim?
O coardă-adâncă imiteze-un tunet,
Un ah ! să spuie cum ne chinuim.
Nu, nu... Și fie forma cât de nudă,
N-ajunge-n veci durerea noastră crudă.
De bate-o inimă sub alba haină,
Abia se mișcă creții de omăt.

Un semn că sub ea se petrece-o taină,
C-un suflet e de groază sfâșiet.
Un semn abia ce poate, ce distaină
Din chinul nostru vorbe ce arăt?
Neputincioase sunt semnele-orcare ...
Ce-arată fața mărei ce-i în mare?
O foaie scrisă *** se cade
C-un ocean se mișcă, c-un imperiu arde.

Un cerc ce-i desemnat pe o hârtie
S-arate ceea ce se mișcă-n cer,
Încunjurând cu moartea ei pustie,
Pământul greu cu a lui hemisfer,
Care vuind se mișcă-n vecinicie
În jur de soare,-n ocean d-eter ­
Și toate astea într-un cerc pe-o coală:
Mărimea lumei și a firei fală.

Pe ce domnim?... pe cifre și pe semne...

Din Berlin la Potsdam

Din Berlin la Potsdam merge
Drum de fier, precum se știe.
Dară nu se știe încă
C-am luat bilet de-a trie,

C-am plecat de dimineață
Cu un taler și doi groși...
Și de gât cu blonda Milly,
C-ochi albaștri, buze roși.

Zice Brahma, tata Brahma,
Cum că lumea asta nu e
Decât arderea-unei jertfe
Într-o vecinică cățuie.

Am aprins și eu luleaua
Și jertfesc lui tata Brahma,
Lângă mine-un șip cu Kümmel!
Ș-o bucată de păstramă.

Zice Darwin, tata Darwin,
Cum că omul e-o maimuță ­
Am picior de maimuțoi,
Milly-nsă de pisicuță.

Și mă urc în tren cu grabă
Cu o foame de balaur,
Între dinți o pipă lungă,
Subsuori pe Schopenhauer.

Ș-acum șuieră mașina.
Fumul pipei lin miroasă,
Sticla Kümmel mă invită,
Milly-mi râde. ­ Ce-mi mai pasă!

Într-o lume de neguri...

Într-o lume de neguri
Trăiește luminoasa umbră.
Mai întâi scăldată
În ceți eterne și sure,
Însă, încet-încet,
Razele mari a gândirii
Negurile albe pătrund
Și formează un arc albastru,
Clar senin în jurul lui,
Ce-a lui margini își găsește
Într-a negurilor creți
Și-nainte, înainte
Zboară geniul de lumină.
Îndărătu-i pintre neguri
A rămas un fluviu clar
De albastru senin aer.
În dungi supte, în cordele
De argint, ele suspendă
Fluturări și creți în calea
Râului de-aer albastru,
Ce de cale îi servește
Mândrului geniu și nalt
Al luminei.

Cereți cânturi de iubire

Cereți cânturi de iubire:
Niciodată n-am iubit ­
Vesel cânt de fericire?
Fost-am eu doar fericit?

Nu, de când eu sunt în lume
Nimeni, nimeni pe pământ
N-a zâmbit l-a mele glume,
N- ascultat al meu cuvânt.

Nu, de când eu sunt pe lume,
Fericirea n-am băut;
De râdeam cu veselie,
Eu în veci m-am prefăcut.

Am întors apoi cojocul
Când iubirii mi -s-ofereau;
Le-am fugit ­ și râsul, jocul,
Cu mândrie le-am respins.

Plin de nevinovăție
În aceia tineri ani,
Eu primeam cu bucurie
Tot ce s-ar fi oferit.

Astăzi ea mă înconjoară,
Astăzi eu blestăm și fug.
A mea inimă fecioară
N-a primit. ­ Azi nu voi jug.

*

Ah, odat orice femeie
Mie-un înger se părea,
Pe-orișicare-aș fi iubit-o,
Ce primea iubirea mea.

Dar vai! cine-o să se uite
La copilul cel ciudat
Cu-a lui plete lungi zburlite
Și cu ochiul turburat?

Aveam spirit ­ dar prea fine
Păreau glumele-mi la proști.
Cei bătrâni credeau că anii
Le da drept să nu m-asculte.

Astăzi, voi, femei, iubire
Mi-oferiți ­ azi n-o voi eu.
Azi bătrâni cer aprobarea-mi,
Vor s-asculte sfatul meu.

Dară astăzi cu mândrie
Eu nu voi să le răspund.
Ah! vor ști ei vreodată
Câte lacrimi eu am plâns?

Am pus sofa la fereastă...

Am pus sofa la fereastă ­
Luna trece blondă-tristă,
Stele curg strălucitoare ­
Mândra capu-n mâni și-ascunde.

Și-apoi și-l ascunde-n perini,
Într-un colț al sofei roșii;
Aurul moale se desface,
Curge pe grumazul alb.

Și de ce-și ascunde fața
Dulce, jună, fericită, ­
Oh, ar vrea să râdă de bucurie
Fără ca s-o văd și eu.

Luna-n patul ei de nouri
Albi, s-ascunde să se culce,
Păru-n cap eu i-l încaier
Și-i sărut mânuța dulce.

Stele curg încet la vale,
Aerul moale scânteiază
Și ea ochii plini de lacrimi
Și-i închide și visează.

De-umăr alb îmi razim fruntea,
Zic puțin și mult privesc,
Inima în mine crește
De un dor supraceresc.

Tremură talia dulce
Strâns de brațul meu cuprinsă,
Ea se apără,-mi cuprinde
Gâtul ­ mă sărută, râde.

Și nimica nu mai zice.
E atât de fericită ­
Sunt atât de fericit!
Luna trece liniștită.

Cum universu-n stele...

Cum universu-n stele iubește noaptea clară,
Cu toate-a mele gânduri astfel eu te-am iubit,
Când am plecat eu fruntea cu-a gândului povară
Pe sânu-ți să se-nchidă de lume ostenit.

Simții atunci puternic cum lumea toată-n mine
Se mișcă, cum se-ndoaie a mării ape-ntregi
Și-n fruntea mea oglindă a lumilor senine,
Aveam gândiri de preot și-aveam puteri de regi.

Dar ca pe-un măr cu vierme mi-ai omorât simțirea
În goana lumei oarbe, pe strada în noroi.
De-atunci mă-ntreb cum oare de m-a-nșelat privirea,
Cum s-a putut ca-n lumea asta să ne iubim... noi?

Astăzi inima-mi este o rădăcin-uscată,
Gândirea mea o toamnă ca gândul unui mort,
Sunt ca un imperator cu fruntea devastată:
Demult nu știu nimic de imperiul ce-l port.

Surori

O gingaș copil de rege când în haina-ți înfoiată
Treci în faetonu-ți mândru... se mlădie nalta-ți poză
Cum din frunzele-nfoiate râde un boboc de roză
Ce frumoasă treci prin lume de-arătarea-ți luminată.

Ochii tăi cei mari și negri strălucesc de-o jună viață
Fața-ți marmură lovită de răsfrângerea-aurorei,
Părul tău negru și luciu lin în respirarea borii
În cununa lui de roze albe s-îmflă și se-ncreață.

Șase cai l-a ta trăsură zbor pin vuietul mulțimei
Cari cu căciule-n mână și cu gurile căscate
Salutează-n a ei cale pământească zeitate.
Tu surâzi. Te simți născută spre fericea omenimei.

Toți o știu asta, căci bună zic că ești dulce copilă,
Că un ochi nu s-urcă-n lacrimi înspre tine în zădar
Și ades când noaptea pune ochiol lumei otar,
Neștiută cauți praguri, scunde, vrednice de milă.

Dar deodată în mulțime, tu oprești ochiul tău mare
De-o idee dureroasă al tău suflet e cuprins...
Spune înger, ce durere al tău suflet a atins
De s-a-ntunecat deodat-a ta privire râzătoare.

O femeie din mulțime a-nălțat cu nepăsare
Ochiul ei cel trist și rece, fața-i jun-adânc pălită,
Una din acele ființe, cu adânc dispreț privită
Din pierzarea ei ș-aruncă ochiul bolnav, negru, mare.

Fără de nici o speranță curge viața-i otrăvită
De eternă remușcare, de dispreț, de sărăcie,
Nici o rază de iubire în viața ei pustie
Pur ce e, nu se atinge de-a ei frunte umilită.

Pata ei i-nchide pragul milei și a îndurărei
Chiar compătimirea goală, ce nimica nu pretinde,
Se întoarce de la dânsa ­ de la cea care se vinde,
Înainte-i și-ndărătu-i mute-s ușile sperării.

Tu? Unde te-apropii, codrul se preface în grădină,
Întristarea -n bucurie, bucuria-n fericire,
Secolii coroanei tale cu regala strălucire
Pot s-ardice grâu din piatră și palate din ruină.

Ea? Născută în cămara unei sărăcii obscure
Și obscene; niciodată glasul blând al rugăciunei,
Mila mamei, voia tatei n-a-ndrumat sufletu-i june.
Pe-a pierzării căi ei înșii o-ndreptară ș-o vândură.

În inima ei de mică semănat-a fost icoana
A corupției adânce... nici o rază de virtute,
Nici un sâmbure d-iubire. Lăcomiei cei astute
Unei mame desfrânate victimă căzu... Sărmana!

Da, da! De trei ori sărmana, căci cu toat-a ei cădere
Fără de măsură-n lume... și cu toată desperarea
Fără de măsură-n suflet... ea e bună... ochiu-i are
Pentru orice neferice lacrimi, milă și durere.

Ea de toți disprețuită, e în stare să se-nchine
La vederea-unei copile, ce-n biserică se duce
Ar ruga ca să n-o uite-n închinarea ei cea dulce
Și ar vrea ca să-i sărute pentru-o vorbă-ale ei mâne.

Cu o față aspră, rece, mulțumita ea respinge
A sărmanului ce-ajută. Al ei ochi, pare că-ntreabă:
Merit și eu mulțămire?... Și-ntinzându-i mâna slabă
Ea îi dă tot, tot ce are, ­ și el râde când îl plânge.

În biserică de intră candelele aurie
Pentru ea-s nepăsătoare... Albă ca păretele la ele
Ea se uită... Numa apasă bătaia inimei grele
Ar plânge?... ah lumea-ar zice cum că este fățărie.

De aceea doar cu mâna a ei inimă ș-apasă
Cum o doare... Și nimica... nici un mod nu-i de scăpare
Îndărătu-i desperare și-nainte-i desperare,
Nici un ochi nu se abate l-a ei viață-ntunecoasă.

O Doamne!gândește-n sine, cei ce-azvârl cu pietre-n mine
Cum că drept și bun veghezi tu zic asupra tuturor...
Vars-o rază, numai una din eternul tău amor
Într-a sufletului noapte și în inima-mi de tină!

Pulbere-s făr- de voință, inima mea pustiită
Ah! nimic nu e de vină la cumplita mea viață
Nici nu o simțeam în mine, când am fost dusă de brață
Pe acea cale pierdută, ne-nturnată, pângărită.

Un pictor cu fruntea mare, ce un univers ascunde
Cărui de model servește ea de-o Venere antică,
La privirea ei măreață, lui din mâni penelu-i pică:
Unde-am mai văzut ­ el zise ­ chipul tău Madona, unde?

Doar în fruntea mea?... Frumoasă ea era și cu uimire
S-apropie el de dânsa... un copil. Cu dinadinsul
El i-oferă-a lui iubire... Rece ea privi la dânsul
Deși se topea-n dorirea-i sufletul de fericire.

Sunt căzută... gândi dânsa... nimeni nu s-uită la mine
Ș-aș avea dreptate-acuma în prăpastia-mi de-a trage
Pe orce om...Pe cei ce urăsc, da!...Dar ăst cap cu visuri drage
Cu gândirile-i mărețe...? Ah! lasă să mor mai bine,

Înviind pânza cea goală c-umbra gândurilor sale
Va uita curând pe-acea ce cu-amoru-i o îmbie
Merit să-i leg viața sfântă de-un moment de nerozie...
Binecuvântată fie dulcea ochiului tău jale!

Astfel este ea... ca tine! Totuși când tu treci cu fală
Împrejur, nainte-n urmă-ți urări lungi, fețe senine...
Ea? șuieru-unui nemernic, râsul fetelor bătrâne...
Arătând nepăsătoare... dar fiind atât de pală.

De-ai muri ­ ucisă doară de a florilor miroase
Ca de marmură un înger, în mijlocul domei nalte,
Pe un catafalc depusă, un popor ar plânge-ncalte
După sufletu-unui înger, după sfânta cea frumoasă.

Ea? de se va surpa moartă într-o noapte de beție
Prin ciocnirea de păhare și prin danțuri desfrânate,
Care par atât de veseli ­ și-s atât de desperate!
De-a muri, nici chiar în moarte liniște nu va să-i fie.

Nu ­ nici maiestatea morții nu sfințește pe sărac.
Poate că scheletul, care a purtat astă-avuție
De frumseță și durere... preparat d-anatomie
Va face-un pedant dintr-însul. Și în urmă într-un sac

Va fi aruncat în groapa cea comună. O scânteie,
De a căreia viață n-a întrebat în lume nime!...
Și sunt milioane de-oameni, cari-n trista omenime
Au mai tot aceeași soarte. Ce de plâns, ce trist-idee!

Sămănați cu toate astea... e aceeași față blândă,
Ochii negri sunt aceeași, părul, brațul și statura...
E un joc, o ironie, ce-ntâmplarea și natura
A creat... sau este o noimă în ăst doliu, mai profundă ?

Cine știi de nu ți-i soră... Dacă-n nopți de rătăcire
Însuși tatăl tău călcat-a peste pragul depravării
Și-un moment obscur născut-a astă fiică a durerii
Ce răspundere-are-n lume-așa numita fericire.

Poate că prin sânge este mai aproape de-al tău sânge
Decât orice om în lume... Și când cugeți că-ntâmplarea
Lesne-ar fi putut pe tine să te nască-n depravare
Și pe ea-n leagăn de aur... sufletu-n tine se strânge.

Un roman

În van oglinzi frumoase și florile-împlu sala
C-un aer plin de miros, molatec, de argint
În sufletu-unui tânăr e noapte și răceală
Lumini până în gându-i cel negru nu se-ntind.

În van tineri d-o vârstă ciocnesc vesel păhare
Și l-ale lor petreceri pre dânsul îl invit
Ei nu vor să-nțeleagă zimbirile-i amare.
Dup-o perdea s-ascunde în versuri adâncit.

Unde petrece-n gându-i?... În valea lui natală
În codrii plini de umbră, pin râpe ce s-afund
Unde izvoarele-albe murmure dulci esală
Și scapăr argintoase lovindu-se de prund.

Ar vrea ca să revadă colibele de paie
Dormind cuiburi de vultur pe stânci, ce se prăval
Când luna pintre nouri, regina cea bălaie,
Se ridica pin codrii din fruntea unui deal ­

Să aib-ar vrea colibă de trestii mititică
În ea un pat de scânduri, mușchi verde drept covor
Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică
Cu fruntea lui cea stearpă vârându-se în nori.

Ar vrea să rătăcească câmpii înfloritoare
Unde ale lui zile din raze le-a țesut.
Unde-nvăța din râuri murmurul de-ncântare
Și pricepea din codri misterul lor tăcut.

O babă, ce atâtea povești, pe câte fuse
De lână ce torsese, știa ­ l-a învățat
Să tâlcuiască graiul ș-a păsărilor spuse
Și murmura cuminte a râului curat.

În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare
În dulcile-nmiitul al păsărilor grai
În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare
Își zidesc monâstire de ceară pentru trai.

De spânzură pin ramuri de sălcii argintoase
O-mpărăție-ntreagă-ntr-un cuib legănător ­
A firii dulce limbă, de el era-nțeleasă
Și îl umplea de cântec, cum îl umplea de dor.

Visa copilul... Fruntea-i de-o stâncă rezimată
Privea uimit în râul ce spumega amar
Și asvârlea vo piatră în apa-nvolburată
Râdea, cânta degeaba ­ plângea chiar în zădar.

Vedea în zarea văii nuci mari cu frunza lată
Ș-o lume de flori albe pe șiruri de cireși
Și iarba de pe pajiști e moale-amestecată
Cu flori glabene ș-albe, p-ici colo de măcieși.

Pelinii suri c-argintul cu dulcile miroase
Împlu adormitoare tot aerul cel cald
Vișini-s cu crengi grele de boabe-ntunecoase
Lanul călătorește cu valuri de smarald.

A ierburilor spice stau sure-verzi în soare,
Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin
Pin iarba mare trece, ș-aminte luătoare
Plivește flori de aur și fire de pelin.

Cunună-și împletește și-o-ncaieră sălbatec
În pletele îmflate, în părul încâlcit
Și ochi-i râd în capu-i, și fața-i jăratec ­
A lanurilor zână cu chip frumos, răstit.

Ș-apoi în codru trece și cântă doina dragă
Sălbatec este glasu-i, răstit, copilăros,
El sună-n codrul verde, în lumea lui întreagă
Albele ei picioare îndoaie flori pe jos.

Ah! de aș fi ­ ea strigă ­ o pasăre măiastră
Cu penele de aur, ca păsările-n rai
La sânta Joi m-aș duce ș-aș bate în fereastră
Cu ciocul ­ și i-aș zice cu rugătorul grai

Să-mi deie un măr, în care închis să fie-o lume
Palat de-argint în lunci și-n codrii înfundat
Ș-un făt-frumos de mire, înalt cu dulce nume
Din sânge și din lapte ­ ficior de împărat.

Ea cântă și pocnește în crengi c-o vargă lungă ­
O ploaie de flori albe se scutură pe ea
Un flutur roș și vânăt se-nalță, ea-l alungă
De pasu-i crengi se-ndoaie și glasu-i răsuna...

Apoi și-aduse aminte ­ era o zi frumoasă,
El s-a trezit în luncă sub ochii ei de foc,
Ea păru-și dă-ntr-o parte din fața rușinoasă
Își pleca ochii timizi, și el a stat pe loc.

Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ție minte.
Destul că nu mai este ­ și chipul ei cel blând,
Surisul ei cel timid și ochiul ei cuminte
Sunt duse fără urmă de pe acest pământ.

S-a stins. De-aceea însă el ar vrea înc-odată
Să vadă lunca verde, valea pierdută-n flori
Unde ades de brațu-i în noaptea înstelată
Ședea pe stânca stearpă spuindu-i ghicitori.

Da, ghicitori... enigme. Ah! ce știa pe-atunce
De-a vieții grea enigmă, de anii furtunoși?
În lacu-adânc și neted din mijlocu-unei lunce
El vedea zine albe cu părul de-aur roș.

Și trestia cea naltă de vuia-n vânt mai tare
El asculta la glasu-i ca niște basme dulci
Când rațele sălbatice încrețeau apa clară
Scăldându-se pin papuri cu ciucalăi de fulgi.

.........................................................

Trecură ani. E noapte. În camera bogată
Pe-un pat alb ca zăpada un înger sta măreț
O candelă de aur c-un punct de foc arată
Pin luminoasa umbră tablouri pe păreți.

Culcată jumătate copila cu tristeță
Suride. Plete lunge și blonde-cenușii
Cad moale pe-albe perini. Iar buzele ei crețe
Surid..........trădând dinți arginții

Ochi suri și mari iar fața-i de-acea albeață sură
Umedă ca surfața unui mărgăritar...
Pe brațe de zapadă, pe sini-i albi se fură
Câte o rază slabă din punctul cel avar.

Picioarele ei mice ating covorul moale
Chinuind papucei de-atlas cari stau jos...
L-a patului ei mărgini, cu fruntea n-a ei poale
E în genunche dânsul... Amar și-ntunecos.

Sub umeri-unei-fețe, ca marmura de pală
Sunt umbrele-ntristării vinete și adânci,
În ochii mari și negri profunda-le-ndoială
Abia pot s-o ascundă sub genele lor lungi.

Și mâna-i tremurândă boțește învoluntară
Gazu-argintos din haina, din creți ce se deșir
În jurul gurei sale e o trăsură-amară
Și o zimbire crudă pe buzele-i subțiri.

Nu te iubesc? zici crudo ­ ce zici îți pare-o șagă...
Nu te iubesc atâta cât știu ca să iubesc,
Să răscolesc cu brațul oceanele ce-aleargă,
Să storc avar din ele amărăciunea-ntreagă
Și într-o picătură s-o beau... să nebunesc?

O vrei?... Spre-a crea unul din visurile tale
Aș trebui să fiu eu de trei ori Dumnezeu,
Aș trebui să turbur a firei lungă cale,
Și-n clipa mea ­ ce secoli ai veciniciei sale
Abia putur-a face, aceea să fac eu.

Nisipul din pustie pot să-l arunc c-o mână
În cer ­ și dânsul negru deșert să fie iar?
Ca sus pământ să fie întins fără lumină
Și negru fără stele, ca globu-ne de tină
Și ale lui întinderi, cu gându-mi să le ar.

Iar jos să cobor mândra a cerului grădină
Cu sori nălțați pe lugeri, cu lune-n crenge verzi
Iar tu să treci, un înger... încinsă cu lumină
Și în a ta privire eu mințile să-mi pierz.

Putere-aș eu cu gându-mi s-ardic insule-n floare
A căror stânci să cânte plecându-se pe val
Din vânturi să fac nimfe cu sufletele clare
Ce-n aer legănate, albastre și ușoare
Să treacă zimbitoare cu arfe de cristal.

Și tu când apărea-vei ziua să pară noapte
Astfel de strălucită să fie fața ta
Încet numai pâraie să se uimească-n șoapte
Din crengi de arbori mândri să cadă rodii coapte
Și pasul tău să calce pe un covor de nea,

Și orce dulce idee ar trece-n fruntea-ți albă
Aievea să se facă cu ochii chiar văzând
De ai dori de stele albastre tu o salbă
A dimineții stele sub mâna ta cea albă
Să se înșire tainic și ziua înviorând.

De ai dori în gându-ți tu un palat de gheață...
Să se coboare Nordul cu munți-i plutitori
Și vânturi uriașe cu lungile lor brațe
Să suie stânci pe stânce... ș-un munte să înhațe
Cu codri-i să-l așeze drept cupolă din nori.

De-ai vrea ca mări să sece, pustii să inundeze
Oceane să devie lungi și-nstelate văi
Cu șir de stânci, cu codri, cu înflorite lese
Dumbrave și grădine cu poamele alese
Și-n locuri tăinuite cu calde și dulci băi.

Și de-ai muri, iubito, căci contra morții n-are
Nici Dumnezeu putere... atuncea cu amar
Aș stinge c-o gândire sistemele solare
Aș grămădi din ele o piramidă mare
Puind în ea a vieți-mi frumos mărgăritar :

Figura ta de marmur ­. Și-n noaptea cea pustie
În caos fără stele, în vecinicul nimic
M-aș arunca în doliu să cad o vecinicie
Îu viața mea sfărmată de-o lungă nebunie
Etern, etern cu doru-mi deșertul să-l despic.

Și dacă vreodată lumea dezlănțuită
Ar reintra în viață și-n vechile ei legi
Ființele ei nouă cu mintea lor uimită
Cometul urmărească în calea lui greșită
Neliniștind în zboru-i evii vecii-ntregi.

Ș-acel comet puternic cu coama lui zburlită,
Ce exilat din ceruri e prin blestemul său
Etern-anomalie în lumea liniștită
Zburând cu-a lui durere, adâncă-neghicită
       Acela să fiu eu!

Nu-i asta... zise dânsa ­ nu mă-nțelegi, iubite.
Prin pletele lui negre ea-și strecură adânc
Mânuțele-i de ceară ­ Sunt taine neghicite
Ce nu le pot pricepe, deși le simt ­ și plâng!

Nu este-așa că-n ochi-ți trăiește o veche vină
Că e-o durere veche în vorbele-ți ce-ascult?
În inima-ți e-o parte cu totului străină,
Este ceva în tine ­ ce-i mort demult, demult.